Diferența dintre a fi în Har și a trăi în Voința Divină

Ave  Maria! 

Don Pablo Martin Sanguaio, 14.10.2024

Dragilor, astăzi vorbim în primul rând despre diferența dintre a fi în Har și a trăi în Voința Divină – ceea ce presupune  în mod evident, trăirea în Har – pentru că trebuie să înțelegem bine valoarea acestui Dar suprem.„Cristos trăiește în mine”, spune Sfântul Paul (Gal 2,20): aceasta înseamnă a trăi în Har. 

Ca un lichid cu care se umple o sticlă, care se adaptează la capacitatea ei și la forma ei, așa El ni se adaptează nouă. 

În schimb, ca să trăim noi în Voința Divină, care reprezintă cel mai mare Dar, înseamnă să ne adaptăm întru toate față de El și împreună cu El  Voinței lui Dumnezeu care este infinită. 

Să ne gândim, de exemplu, la o statuie de sare, reprezentând omul: câtă apă poate absorbi fără să-și piardă forma, fără să se prăbușească? 

Să presupunem, 5 litri. 

Dar într-o zi Domnul face ca statuia să descopere marea și se apropie de ea. 

„Știi cine sunt?”, îi spune marea. 

„Eu sunt tatăl tău, sarea din care ești făcută a ieșit de la mine, ți-am dat-o eu. Uite câtă apă este în mine, câtă apă conțin Eu. Vrei să intri în mine?” 

Dacă statuia este de acord, iată că sosește un val mic, dar puțin mai puternic, și târăște statuia puțin mai mult în apă. 

Statuia ar putea ieși din apă și să continue să fie ca înainte, dar dacă perseverează și rămâne în apă, încetul cu încetul apa aceea care o învăluie, o dărâmă și o dizolvă, astfel încât își pierde propria formă și dobândește însăși forma mării, așa că începe să cunoască multe lucruri care sunt în mare (și care nu se termină niciodată), să le recunoască drept ale sale și să facă tot ce face marea. 

Apa reprezintă Viața divină, dată nouă prin Harul pur; iar marea reprezintă Voința Divină.

Doar astfel creatura poate spune așa cum spune Isus și Isus poate să spună creaturii ceea ce El i-a spus Tatălui: „Tot ce este al meu este al tău și tot ce este al tău este al meu”. Și aici ajunge vârtejul, pentru că „totul” înseamnă „TOTUL”! Și Isus dorește ca tot ce El este, tot ce Îi aparține și tot ce face și ne dăruiește, noi să le recunoaștem și să le posedăm ca fiind ale noastre, să devină al nostru, să iubim și să administrăm totul împreună cu El. 

Iar finalitatea lucrurilor și tot ce ni se întâmplă, este să ne unească cu El și să corespundă Iubirii Sale. Scopul Său este de a avea o comuniune perfectă cu El în toate. Aceasta înseamnă să trăiești și să domnești în Voința Divină! 

Isus dorește să ne dea felul său de a gândi, de a simți, de a face, de a iubi și (dacă este necesar) chiar de a suferi. 

El vrea să ne dea gusturile Sale, bunurile Sale, bucuria și fericirea Sa, gloria Sa și locul pe care îl are în Inima Tatălui Divin. El o spune în Apocalipsă: „Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, așa cum și eu am învins și stau cu Tatăl meu pe tronul lui”. (Apoc. 3,21). 

De ce a vrut Dumnezeu să ne creeze și să ne facă după chipul Său, să ne cheme să devenim ca El, după asemănarea Lui? Dumnezeu nu are nevoie de nimic; nevoia Sa e starea liberă, doar de iubire. 

Este ca un concurs de iubire între Tatăl și Fiul: Iubitorul, Iubitul și Iubirea. Această Iubire este persoana Duhului Sfânt. Din acest motiv Fiul a vrut să devină făptură, pentru ca toată Slava să fie pentru Tatăl: „ El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce.  (Filipeni. 2,5-8). 

Dar nu s-a mulțumit să-l iubească doar El pe Tatăl; a vrut să-l iubească cu milioane și miliarde de inimi, care sunt inimile noastre. El nu a vrut ca Tatăl să aibă doar un singur Isus, ci mulți și mulți alți Isus care să-L iubească. Și Tatăl, privind din veșnicie la Isus, ne-a văzut pe toți, pe fiecare dintre noi, și de aceea ne-a iubit cu însăși Iubirea cu care îl iubește Fiul. Aceasta o spune și Sfântul Paul: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a și rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, așa încât el să fie primul născut între mulți frați. ”(Rom 8,29). 

Persoanele Divine au vrut ca noi să fim parte din Iubirea lor veșnică, așadar, chiar și noi să iubim cu aceeași Iubire. Aceasta înseamnă euforia bucuriei! 

Dar lipsa de iubire din partea majorității creaturilor a fost ca Isus să înnebunească de durere, adică să moară! Această durere Dumnezeu nu a putut să o simtă în natura Sa divină, așa că s-a folosit de natura umană a lui Isus Cristos. El a suferit întreaga Sa Pătimire nu doar în ultima zi a vieții Sale, ci a simțit toată această durere în toată viața Sa istorică de pe pământ, și din moment ce această lipsă de iubire din partea creaturilor încă continuă mai mult ca niciodată, durerea lui este încă prezentă. Se va termina când acel gol de iubire va fi umplut cu propria Sa Iubire Divină din partea creaturilor care vor trăi în Voința Sa.

 Luisa o spune în acest pasaj din 7 ianuarie 1921 (volumul 12): 

 Isus, ieșind din interiorul meu, a izbucnit într-un plâns cu suspine, dar pe acel suspin îl simțeam răsunând în Cer și pe pământ, dar tocmai când să se termine suspinul, s-a ivit un zâmbet care, ca și suspinul, se răspândea în Cer și pe pământ. Am rămas captivată și Isus al meu mi-a spus: „Fiica și preaiubita Mea, atât de mare este durerea pe care Mi-o dau făpturile în aceste vremuri triste, încât Mă face să plâng și deoarece este plânsul unui Dumnezeu, prin urmare, răsună în Cer și pe pământ, în care va intra un zâmbet care va umple Cerul și pământul de veselie, iar acest zâmbet îmi va apărea pe buze când voi vedea primele roade, [adică] fiicele Vrerii Mele, care să trăiască nu în mediul uman, ci în mediul divin; le voi vedea pe toate imprimate în Vrerea eternă, imensă, infinită; voi vedea acel loc etern, care are viață numai în Cer, curgând pe pământ și modelând sufletele cu principiile Sale infinite, cu acțiunea divină, cu multiplicarea faptelor într-un singur act și precum Creația a ieșit din «FIAT», tot așa va fi completată în «FIAT». 

Deci doar fiicele Vrerii  Mele vor completa totul în „FIAT”, iar în „FIATUL Meu”, ele vor avea viață, iar Eu voi avea iubire, slavă, reparare, mulțumiri și laudă deplină pentru toate și pentru toți. Fiica Mea, de unde vin lucrurile, tot acolo se va reîntoarce. Totul a ieșit din „FIAT” și în „FIAT”, totul se va întoarce la Mine. Vor fi puține, dar în „FIAT” îmi vor da totul”.

Dorințele noastre trebuie să coincidă cu Dorința lui Dumnezeu ca Planul Său etern să fie realizat, al Lui „vis de dragoste”.  Ne putem imagina Dorința lui Dumnezeu ca pe un recipient uriaș care trebuie umplut cu dorințele noastre, asemănătoare cu ale Lui; când este plin, atunci se va „revărsa” și această Dorință se va realiza. De aceea zice Sfântul Petru: „Deci dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă și evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare, arzând, se vor topi. Dar noi așteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi și un pământ nou în care va locui dreptatea.”(2 Petru 3, 11-13)

Dragi frați, acum vă spun ce am spus săptămâna trecută celuilalt grup.

 Trăim fazele decisive ale unei drame, ale unei lupte apocaliptice, ale „unei Împărății împotriva altei împărății”. Nu mă refer la războaiele și zvonurile de război care vin din lume și ci la crăpăturile adânci pe care le vedem în Casa lui Dumnezeu  „Este timpul să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu, dar dacă începe de la noi, care va sfârșitul celor care nu se încred în evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4,17), separarea grâului bun de neghină, separarea Luminii de întuneric. Și această judecată începe în noi. 

Suntem spectatori, actori și, de asemenea, subiecte de dispută. Este timpul pentru cea mai importantă decizie! Isus a spus „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni,”  Dumnezeu sau propriul ego „Va fi iubirea lui Dumnezeu adusă până la disprețul de sine, sau va fi iubirea de sine dusă până la disprețul față de Dumnezeu”, așa cum spunea Sfântul Papa  Ioan Paul al II-lea. Va fi Voința  lui Dumnezeu cea care va învinge (dacă vrem) sau voința noastră va fi cea care va pierde, dacă vrem să câștigăm împotriva Voinței Divine. Dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să învingă, atunci și noi câștigăm cu El; iar dacă facem să prevaleze voința noastră, împreună cu El și noi pierdem. „Tată, dacă se poate, treacă de la Mine acest păhar; dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă!”.

 Isus răstignit exprimă această opoziție în Sine. Două bârne încrucișate, două trunchiuri, acei doi copaci simbolici și reali din Paradis: arborele „Vieții” și cel „al cunoașterii binelui și răului”. Cel dintâi este figura Voinţei lui Dumnezeu, care este reprezentată prin bârna verticală, care unește Cerul și pământul; iar cel de-al doilea este figura voinței umane reprezentată de bârna orizontală, iar atunci când se opune și se așază în curmeziș spune „nu vreau” și astfel se creează crucea, durerea reciprocă și moartea!

Ce mister cutremurător! Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om doar din iubire, ca să-i fie fiu, moștenitorul lui, partenerul lui, să-l facă un mic ”dumnezeu” creat, un altul ca El! Această Taină a iubirii este, spune Sfântul Paul, „MISTERUL  VOINȚEI SALE” (Efeseni 1,9). „El ne-a făcut cunoscut misterul Voinței Sale după placul lui pe care l-a hotărât de mai înainte în el.

În fața acestui „Mister al evlaviei” (1 Tim. 3, 16), a apărut un altul, exact opusul: „misterul nelegiuirii”: „ Căci misterul nelegiuirii lucrează deja.” (2 Tes. 2,7), este un plan contrar, înșelător, răutăcios…, „un mister, „Babilonul cel mare” (Apoc. 17, 5). De partea cui suntem?

Trăim ora Pătimirii Trupului „Mistic” al lui Cristos.

Crucea Pătimirilor lui Cristos este formată din multele cruci și încercările dureroase ale celor care vor să fie credincioși Voinței lui Dumnezeu. Orice suferim, să ne dăm seama că este doar o părticică din Crucea Sa, care ne cere să  o împărtășim din iubire și să primim în vederea binelui și rodului pe care le conține Crucea.

Domnul, când s-a întrupat, nu s-a mulțumit să aibă doar Sfânta Sa Umanitate, Sufletul și Trupul pe care le-a primit de la mama Sa. El a vrut să formeze încă un alt Trup, un Trup  misterios, „Mistic” format din noi toţi, adică Biserica Sa. În ce privește această Biserică El este Mirele, iar în ce privește Trupul, El este Capul…

Sfântul Paul ne-a spus că, din moment ce există un singur Dumnezeu, Tatăl tuturor și există un singur Domn, de aceea Credința și speranța poate fi doar una. Deoarece există un singur Cap care este Isus Cristos, în acest Trup Mistic trebuie să existe doar o singură Inimă,  care este a Sa și o unică Viață Divină, o singură Iubire… Acolo unde este Adevărul nu este loc pentru opinii: există doar, a lăsa  sau a lua. Același Duh Sfânt care a creat Preasfânta Umanitate a lui Isus Cristos, care l-a umplut cu  Sinea Sa și l-a călăuzit în fiecare clipă, dă Viață acestui Trup Mistic al Său, El este Sufletul Bisericii…

Totuși, acest Trup Mistic al lui Cristos, Biserica, care este Una și Sfântă pentru că Îi aparține Lui, pentru că are propria Sa Viață, acum o vedem rănită și plină de dezbinări, de scandaluri care o sfâșie, de mizerie și slăbiciuni care uneori o fac aproape de nerecunoscut…, așa cum a fost El însuși în Pătimirea Sa…

Cum să nu suferim pentru Biserică și, uneori, din partea Bisericii? Este ceasul Pătimirilor Sale. A pătimirii  noastre. Cum să nu fim scandalizați? Am fi atât de ipocriți? Cum ne putem alătura strigătelor dușmanilor săi, ca să strigăm „să fie răstignit!”? Ca acum 2000 de ani, pe Calvar: de partea cui suntem? 

De această dată L-am văzut în momentul în care stătea lângă coloană. Dezlegându-se, Isus s-a aruncat în brațele mele pentru a fi compătimit de mine. L-am strâns la piept și am început să-i așez părul, plin tot de sânge închegat, să-i șterg ochii și fața și totodată L-am sărutat aducându-i diferite acte de reparare. Când am ajuns la mâini și i-am înlăturat lanțul și am văzut cu cea mai mare uimire a mea că era capul Domnului nostru, dar membrele erau ale multor altor persoane, în special religioase. Oh, câte membre infectate, care dădeau mai mult întuneric decât lumină! În partea stângă stăteau cei care îl făceau pe Isus să sufere mai mult. Se vedeau membre bolnave, pline de răni viermănoase și adânci, altele abia se țineau lipite de un nerv al acelui trup. Oh, cât îl durea și cât se clătina acel cap divin, peste acele membre! Apoi, pe partea dreaptă, se vedeau cele care erau mai bune, adică membre sănătoase, strălucitoare, acoperite cu flori și rouă cerească, parfumate cu miresme plăcute, și între aceste membre se vedea cineva care transmitea un parfum ciudat. Acest cap divin suferea foarte mult deasupra acestor membre. Este adevărat că erau și membre strălucitoare, care aproape că se asemănau cu lumina acelui cap, care îl recreau și îi dădeau foarte mare glorie, dar membrele infectate erau într-un număr și mai mare. Isus, deschizându-și gura Sa preadulce, mi-a spus: 

„Fiica Mea, câte dureri îmi dau aceste membre! Acest trup pe care tu îl vezi, este trupul mistic al Bisericii Mele, cu care Mă glorific prin faptul că Îi sunt Capul, dar ce sfâșiere groaznică produc aceste membre în acest trup! Pare că se incită între ele care să Mă chinuie mai mult”. (30. 10. 1899]

Acesta este motivul pentru care Pătimirea nu este încă terminată. De aceea se perpetuează la fiecare Liturghie, în Euharistie. Ea nu este o amintire în Sfânta Ostie, ci este o realitate prezentă… Isus a vrut să continue, dincolo de viața lui pământească,  Viața Sa Euharistică, ca să-și formeze în  membrele Trupului Său Mistic propria Sa Viață… „mistică”, misterioasă, da, dar adevărată și reală… Și așa cum îl recunoaștem și îl adorăm în Euharistie, tot așa îl recunoaștem și îl iubim în acest Trup Mistic al Său, care este Biserica, și Îi cerem să o învie în triumful și manifestarea Împărăției Sale!

Traducere: Asociația „Luisa Piccarreta”