Marele Miracol care trebuie să se înfăptuiască în noi
|Marele Miracol care trebuie să se înfăptuiască în noi
17 octombrie 2024
Pr. Pablo Martin Sanguaio
+ Bucură-te Maria!
Iubiților, golul de iubire pentru Dumnezeu, cauza tuturor durerilor, va fi umplut cu propria Lui Iubire Divină din partea creaturilor care trăiesc în Voința Sa. Acesta va fi adevăratul și cel mai mare miracol, înfățișat în „miracolul Soarelui” care a avut loc la ultima apariție a Maicii Domnului la Fatima.
+ Dragi frați, rezumând ultimele întâlniri, am făcut doar o mențiune despre modul în care Isus vede Biserica Sa, despre situația ei actuală dureroasă, despre ce este și ce ar trebui să fie autoritatea și Magisteriul, adică ascultarea autentică…
Suntem obișnuiți să privim lumea, pământul, să privim în jurul nostru, să privim la multele lucruri de aici de pe pământ, la multele necazuri…
Sfântul Paul ne spune: „greutatea ușoară, de moment, a necazului nostru ne oferă o cantitate incomensurabilă și veșnică de glorie, pentru că nu ne îndreptăm privirea asupra lucrurilor vizibile, ci asupra celor invizibile.
Lucrurile vizibile sunt de moment, cele nevăzute sunt veșnice” (2 Cor 4,17-18).
În schimb, trebuie să privim în sus: nu întâmplător la 13 octombrie 1917 – ne-am amintit (sper) cu câteva zile în urmă – în timpul ultimei apariții a Maicii Domnului la Fatima, s-a produs „miracolul soarelui”, urmărit de cca 70.000 de oameni.
A fost, în fiecare detaliu, un semn și o imagine a unui alt Miracol absolut mai mare, care trebuie să aibă loc în fiecare dintre noi. La fel ca „Femeia îmbrăcată cu Soare” (Apoc. 12.1), şi fiii ei trebuie să fie îmbrăcați cu Soare, Soarele Voinței Divine, care vrea să se reflecte și să se multiplice în fiecare dintre noi.
Iar Luisa spune în Vol. 12° (01.08.1919): „În timp ce mintea mea se pierdea în această lumină, binecuvântatul Isus mi-a dat o comparație, spunându-mi: „Pentru a te face să înțelegi mai bine ce ţi-am spus, imaginează-ți un soare și din acest soare se desprind multe luminițe mici pe care le răspândește asupra întregii creații, dându-le deplină libertate de a trăi răspândite în toată creația, sau în însuși soarele din care au ieșit. Nu este corect ca luminițele care trăiesc în soare, cu acțiunile lor, cu iubirea lor, să capete căldura, iubirea, puterea, imensitatea soarelui însuși?
La urma urmei, ele stăteau în soare, fac parte din soare, trăiesc din bunătatea (pe spinarea) soarelui și trăiesc aceeași viață ca și soarele. La acest soare nimic nu crește sau scade, pentru că ceea ce este imens nu este supus nici creșterii, nici scăderii; primește doar gloria, onoarea că luminițele se reîntorc la el și trăiesc o viață comună cu el, iar aceasta este toată complăcerea și satisfacția soarelui.
Soarele sunt Eu, luminițele care ies din soare sunt Creația, luminile care trăiesc în soare sunt sufletele care trăiesc în Voinţa Mea. Ai înțeles acum?”
De aceea, astăzi vorbim despre diferența dintre a fi în Har și a trăi în Voința Divină (ceea ce presupune a trăi în Har, desigur), pentru că trebuie să înțelegem bine valoarea acestui Dar suprem. „Cristos trăiește în mine”, spune Sfântul Paul (Gal 2,20): aceasta înseamnă a trăi în Har. Ca un lichid care umple o sticlă, care se adaptează la capacitatea ei, la forma ei, tot așa EL se adaptează la noi.
În schimb, a trăi noi în Voința Divină, care este cel mai mare Dar, înseamnă a ne adapta întru toate Lui și împreună cu El la Voinţa lui Dumnezeu care este infinită.
Să ne gândim, de exemplu, la o statuie de sare reprezentând omul: câtă apă poate absorbi fără să-și piardă forma, fără să se sfărâme? Să presupunem, 5 litri. Dar într-o zi Domnul face ca statuia să descopere marea și să se apropie de ea. „Știi cine sunt?”, întreabă marea. „Eu sunt tatăl tău, sarea din care ești făcut, care a venit de la mine, ți-am dat-o eu. Uite câtă apă este în mine, câtă apă sunt. Vrei să intri în mine?” Dacă statuia este de acord, vine un val mic, puțin mai puternic, și târăște statuia în apă, chiar lângă mal.
Statuia ar putea să iasă din apă și să continue să fie ca mai înainte, dar dacă perseverează și rămâne, încetul cu încetul apa care o înconjoară o sfărâmă și o dizolvă, astfel încât își pierde forma proprie și capătă însăşi forma mării.
Așa că începe să cunoască multe lucruri care sunt în mare (nu se termină niciodată), să le recunoască drept ale lui și să facă tot ce face marea. Apa reprezintă Viața divină, dată nouă prin Harul pur; marea reprezintă Voința Divină.
Voi da un alt exemplu. Regele (cel adevărat) vine să-și viziteze prietenul în cocioaba lui mizerabilă. Această prietenie înseamnă a trăi în Har. Iar el îi propune: dacă tu îmi dai cocioaba ta, eu îţi dau palatul meu, ba chiar Împărăția mea.
Dacă prietenul sărac crede în seriozitatea Regelui, crede în prietenia și în sinceritatea lui și spune da, atunci Regele începe să renoveze sau mai bine zis, să refacă acea cocioabă, cu toate lucrările necesare și să o transforme într-o locuinţă micuță perfecta de-a sa, demnă de el, aruncând tot ce este urât și care nu este demn de el, care a devenit stăpânul.
Dar în același timp îi poruncește sărmanului său prieten să-și lepede zdrențele și să poarte hainele Regelui (aceasta înseamnă „a ne contopi în Isus”) pentru a merge să locuiască în minunatul Palat, care este și al lui… Totuși, trebuie să învețe modalităţile de a se comporta și de a guverna precum Regele.
Trebuie să înceapă să-și viziteze Împărăția, să o parcurgă și să o iubească (acesta este scopul acelor „rotiri” ce se fac în Voința Divină). Doar în felul acesta creatura poate să spună așa cum spune Isus și Isus poate să spună creaturii ceea ce El i-a spus Tatălui: „Tot ce este al Meu este şi al Tău și tot ce este al Tău este şi al Meu”.
Și aici intervine tulburarea, pentru că „totul” înseamnă „TOTUL”! Iar Isus dorește ca tot ce este El, tot ce Îi aparține, tot ce face și ne dă, noi să-l recunoaștem și să-l posedăm ca fiind al nostru, să devină al nostru, să iubim și să guvernăm totul ca și El și împreună cu El.
Finalitatea a tot ce ni se întâmplă și a tuturor lucrurilor este să ne unească cu El și să corespundem Iubirii Sale. Finalitatea a toate este să ne conducă la o comuniune perfectă cu El. Iată ce înseamnă a trăi și a domni în Voința Divină!
Isus vrea să ne dea modalitatea Sa de a gândi, de a simți, de a face, de a iubi și (dacă este necesar) chiar de a suferi. El vrea să ne dea gusturile Sale, bunurile Sale, bucuria și fericirea Sa gloria Sa, locul pe care îl deţine EL în Inima Tatălui Divin.
El o spune în Apocalipsă: „Pe învingător îl voi determina să stea împreună cu Mine pe tronul Meu, așa cum și eu am biruit și am șezut împreună cu Tatăl Meu pe tronul Lui” (Apoc. 3.21). De ce a vrut Dumnezeu să ne creeze, să ne facă după chipul Său și să ne cheme să devenim ca El, după asemănarea Sa?
Dumnezeu nu are nevoie de nimic; nevoia Sa a fost liberă, doar de iubire. Este ca un concurs de iubire între Tatăl și Fiul: Cel ce iubeşte, Cel ce este Iubit și Iubirea însăşi. Această Iubire este persoana Spiritului Sfânt. Din acest motiv Fiul a vrut să devină creatură, pentru ca toată Gloria să fie pentru Tatăl: „Cristos Isus, deși era de natură divină, nu a considerat egalitatea lui cu Dumnezeu o comoară geloasă (de a păzi cu gelozie); dar s-a dezgolit pe Sine, asumându-şi condiţia de slujitor și devenind asemenea oamenilor şi arătându-se în chip omenesc (făcându-se om), s-a umilit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce” (Fil. 2,5-8).
Dar nu s-a mulțumit ca doar EL singur să-L iubească pe Tatăl; a vrut să-L iubească cu milioane și miliarde de inimi, inimile noastre. A vrut ca Tatăl să aibă nu un singur Isus, ci mulți și mulți alți Isus care să-L iubească. Iar Tatăl, privind veşnic la Isus, ne-a văzut pe noi toți, pe fiecare dintre noi, și de aceea ne-a iubit cu aceeași Iubire cu care îl iubește pe Fiul Său.
Sfântul Paul mai spune: „Pentru cei pe care i-a cunoscut dintotdeauna, i-a şi predestinat să fie asemenea cu chipul Fiului Său, pentru ca EL să fie primul născut dintre mulţi fraţi” (Romani 8, 29). Persoanele Divine au vrut ca noi să facem parte din Iubirea Lor veşnică, deci, și noi să iubim cu aceeași Iubire. Asta înseamnă să înnebunim de bucurie! Dar lipsa de iubire aproape a tuturor creaturilor a fost ca Isus să înnebunească de durere, adică să moară! Dumnezeu nu putea simți această durere în natura Sa divină și de aceea s-a folosit de natura umană a lui Isus Cristos.
El a suferit întreaga Pătimire nu doar în ultima zi a vieții Sale, dar a simțit toată această durere de-a lungul întregii vieții Sale istorice pe pământ și, din cauză că această lipsă de iubire din partea creaturilor continuă încă , mai mult ca niciodată, durerea Sa este încă prezentă. Se va încheia când acel gol de iubire va fi umplut cu propria Sa Iubire Divină de către creaturile care trăiesc în Voința Sa.
O spune Luisa în acest fragment din 7 ianuarie 1921 (volumul 12): „Isus, ieșind dinlăuntrul meu, a scos un sughiţ de plâns, dar am simțit acel sughiţ reverberând în Cer și pe pământ, dar când era pe punctul de a pune capăt sughițului, i-a luat locul un zâmbet care, ca și sughițul, se repercuta în Cer și pe pământ.
Am rămas fascinată și Isus al meu mi-a spus: „Fiica Mea preaiubită, atât de multă durere îmi dau creaturile în aceste vremuri triste, încât mă fac să plâng, și fiind plânsul unui Dumnezeu se repercutează în Cer şi pe pământ şi, când Eu voi vedea primele roade, la creaturi, ca fiicele Voinței Mele, care trăiesc nu în mediul uman, ci în mediul divin, voi avea un zâmbet care va umple Cerul și pământul de bucurie, iar acest zâmbet va apărea pe buzele Mele, când le voi vedea pe toate imprimate cu Voința eternă, imensă, infinită.
Atunci voi vedea acel loc veşnic, care are viață doar în Cer, prelingându-se pe pământ și modelând sufletele cu principiile sale infinite, cu acțiunea divină, cu multiplicarea actelor într-un singur act și aşa cum Creația a ieșit din „FIAT”, tot aşa în «FIAT» va fi completată.
Deci, numai [creaturile] fiicele Voinței Mele în „FIAT” vor desăvârși totul, iar în „FIAT-ul Meu”, care va prinde viață în ele, voi avea iubire, glorie, reparare, mulțumiri și laudă deplină, pentru tot și pentru toţi. Fiica Mea, de unde ies lucrurile, acolo se şi întorc. Totul a ieșit din «FIAT» și în «FIAT» totul va veni la Mine. Vor fi puține, dar în «FIAT» îmi vor da totul”.
Dorințele noastre trebuie să coincidă cu Dorința lui Dumnezeu ca Planul Său veşnic, „visul Său de iubire”, să se realizeze. Ne putem imagina Dorința lui Dumnezeu ca fiind un recipient uriaș care trebuie umplut cu dorințele noastre, care trebuie să fie asemănătoare cu ale Sale. Când recipientul va fi plin, atunci “se va revărsa” și această Dorință se va împlini.
Iată pentru ce spune Sfântul Petru: „ Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare, arzând, se vor topi!
Dar noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea.” (2 Pe 3, 11-13)
Traducere: Adriana Suciu