Când căsătoria exclude copiii în mod intenționat

Când societatea modernă se gândește la atacurile care lovesc căsătoria, întotdeauna se menţionează „căsătoria” între persoanele de același sex și divorțul. Cu toate acestea, există un alt fenomen, mai subtil: decizia intenționată de a nu avea niciodată copii. Acest fapt este din ce în ce mai răspândit, cu fiecare an ce trece, mai multe articole și blog-uri susținând această practică.

Mulți oameni invocă motive precum „libertate” fără să se știe cu adevărat ce înseamnă acest cuvânt.

Un blog intuitiv al autoarei Ana Henry începe să evidențieze unele dintre problemele căsătoriilor în mod intenționat fără copii. O concepție deosebit de supărătoare este faptul că unele cupluri căsătorite par să pună pe picior de egalitate animalele de companie cu copii. Deși nu este nimic în neregulă cu faptul de a avea un animal de companie, sunt cupluri ce cumpără un animal de companie și îl numesc „copilul” lor, crezând că pot împărtăși același tip de dragoste cu un animal de companie precum ar face-o cu un copil. Acest punct de vedere prezintă o lipsă fundamentală de înțelegere a responsabilităților lor ca cuplu căsătorit. Mai mult decât atât, aceasta este o respingere a responsabilității de a crea viață care va crește după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Faptul de a nu dori copii în mod deliberat nu este un fenomen nou. S-a întâmplat și în cele mai vechi timpuri. De fapt, acesta reprezenta o problematică încă din timpul Imperiului Roman timpuriu pe care împăratul Augustus a enunțat-o în 2 legi din timpul domniei sale: „Lex Julia de Maritandis Ordinibus„, care a fost adoptată în 18 î.Hr. și Lex Papia Poppaea care a fost adoptată în 9 î.Hr. Ambele legi îi penalizau pe cei care nu se căsătoreau și sancționau acele cupluri care nu aveau copii. Acordau privilegii celor care aveau familii mari. În timp ce acest lucru poate părea inuman, mai ales pentru cei care nu știau că sunt infertili la momentul respectiv, legile trimiteau la o anumită preocupare, și anume că romanii nu doreau să aibă mulți copii. Șocant este faptul că romanii au ignorat în mare măsură legile. Unii au speculat de ce ar fi făcut romanii acest lucru. Au existat multe teorii, dar se pare că vina o avea atitudinea cu privire la sex și autonomie. Pur și simplu, vechii romani vedeau și practicau sexul ca un mijloc de a obține plăcere. Deși Augustus putea schimba legea, nu reușea să schimbe atitudinea culturală. Problema legilor a fost că puneau accent pe a avea fii. Familiile au primit mai mulți bani de la guvernul roman dacă aveau un fiu. Acest lucru, la rândul său, ar fi putut încuraja romanii să se debaraseze de fiicele lor prin infanticid. Din păcate, unii copii nu au fost văzuți ca un dar.

Această atitudine romană arată și ceva mai profund. Căsătoria nu a fost respectată întotdeauna. Nu era ceva neobișnuit pentru bărbați să divorțeze de soțiile lor, pentru a se recăsători și a obține un statut politic sau social. Mai ales, căsătoria nu a fost văzută ca o legătură permanentă și sfântă între soț și soție. Nu spre deosebire de azi. Un sondaj recent a arătat că mulți catolici din întreaga lume nu sunt de acord cu Biserica cu privire la învățătura despre divorț și recăsătorire. Mai mult decât atât un sondaj realizat în 2008 a afirmat că 70% dintre americani credeau că divorțul este tolerabil din punct de vedere moral. Se pare că mulți nu împărtășesc convingerea că o căsătorie este menită a fi un legământ sacru pe viață între soț și soție.

Dar ce are a face această convingere modernă cu faptul de a avea copii? În primul rând, se pare că este o lipsă de înțelegere a ceea ce se așteaptă de la căsătorie. Așa cum este definit de Catehismul Bisericii Catolice, „Căsătoria și familia sunt rânduite spre binele soților și spre procrearea și educarea copiilor.” (nr. 2201). Dar întrebarea care se pune aici este ceea ce se înțelege prin termenul de „bine”? Pe scurt, binele menționat aici este Dumnezeu. Din nou, Catehismul ne dă un răspuns: „Dumnezeu, care l-a creat pe om din iubire, l-a şi chemat la iubire, vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este El însuşi Iubire. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie, iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Este bună, foarte bună în ochii Creatorului. Iar această iubire pe care Dumnezeu o binecuvântează e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: ‘Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.’ “(nr. 1604).

În esență, Dumnezeu, care este iubire și care iubește necondiționat până la totala dăruire de Sine ca jertfă pentru salvarea omenirii, a făcut omul ca imagine a aceastei iubiri. Sacramentul căsătoriei reflectă această dăruire totală. După cum afirmă Sfântul Augustin, crucea este un pat conjugal în care Cristos se unește cu mireasa lui (Sermo Suppositus, 120). Soțul și soția se dăruiesc unul altuia pentru a deveni „un singur trup” – la fel cum Sf. Treime nu poate fi despărțită, nici cuplul căsătorit nu poate fi despărțit pentru restul vieții lor. Practic, viața soțului/soției nu mai este doar al lui/ei, ci devine o preocupare comună. Acest lucru este exemplificat în continuare atunci când cuplul se dăruiește corporal în totalitate pentru a fi roditor. Când Dumnezeu creează omenirea se menționează că El a văzut-o ca fiind foarte bună. Fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este în măsură să participe la actul creator al lui Dumnezeu prin actul conjugal. Reflectând în mod corespunzător la Divinul din taina căsătoriei, soții se ajută reciproc pentru a ajunge la bunul suprem – Dumnezeu.

A nu dori copii în mod intenționat este o insultă la adresa sacramentului căsătoriei deoarece respinge porunca divină de a fi rodnică și să se înmulțească. Cuplurile care cred că copiii le limitează libertatea nu înțeleg corect responsabilitățile lor morale. Din nou, Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Cu cât facem mai mult bine, cu atât devenim mai liberi. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii“ (nr. 1733). Adevărata libertate respinge egoismul. Cuplul căsătorit care refuză să aibă copii îmbrățișează egoismul; ei îmbrățișează o respingere a imaginii divine cu care au fost creați. Refuzând dăruirea totală a trupurilor lor, soții nu pot reflecta iubirea creatoare a Sfintei Treimi.

Câinii, pisicile și vacanțele nu vor putea niciodată să umple responsabilitatea unui cuplu căsătorit de a fi mereu deschis pentru procreare. Aceasta va sfârși precum a declarat Papa Francisc în predica sa din 2 iunie 2014: „În cele din urmă, această căsătorie va sfârși în singurătatea bătrâneții cu amărăciunea unei rele singurătăți.“

Traducere: Alexandra Bulla

http://www.truthandcharityforum.org/when-marriage-intentionally-excludes-children/