Familia și căsătoria, cale de transmitere a Tradiției

Părintele Francesco Giordano

Human Life International

Yves Congar, OP, scrie că tradiția este o comunicare vie, al cărei conținut este inseparabil de cel pe care o persoană vie îl transmite unei alte persoane. În schimb, ceea ce este pus în scris dobândeşte cumva, o realitate de sine stătătoare.  Noi, creştinii, nu avem însă o religie a cărții. Îmi place să spun că Tradiția este ca un cordon ombilical care ne leagă direct de Cristos. Așa cum spunea mons. Brunero Gherardini, tradiţia nu vine de la vreun conciliu, ci de la apostoli, pur şi simplu ne îndreaptă într-acolo. Nu putem trece cu vederea că există și succesorii apostolului Iuda de-a lungul istoriei, după cum arată pe bună dreptate cardinalul Sarah.  Luînd în consideraţie acest fapt este îndreptăţit să ne întrebăm dacă se poate vorbi de o autentică evoluţie a doctrinei în Biserică?  E de fapt, întrebarea secolului al XIX-lea la care figuri precum Perrone, cardinalul Newman și cardinalul Franzelin au încercat să răspundă. Pe scurt, ei spun că, bineînțeles, există o astfel de evoluţie aşa încât Tradiția joacă un rol care este mai mare decât cel pe care îl are învăţătura unui Conciliu sau a unui Papă. Tradiția este organismul viu al Bisericii, ghidat de Duhul Sfânt de-a lungul veacurilor, iar atunci când se iese de pe urmele sale, se simte acest lucru. Ideea acestei conferinţe, însă, nu este doar Tradiția, ci rolul pe care îl au toți creștinii în menținerea Credinței care ne-a fost revelată și transmisă.

Odată cu păstrarea Tradiției, păstrăm adevărul care a constituit fundamentul și sufletul creștinătății. Cardinalul Ratzinger a abordat acest aspect în mai multe rânduri, între care amintim dialogul avut cu senatorul Marcello Pera în 2004, intitulat Senza Radici (fără rădăcini).  Din textul rezultat desprindem un excelent rezumat istoric asupra creștinătății lăsat de Cardinalul Ratzinger, rezumat pe care un istoric precum Christopher Dawson l-ar găsi cu siguranță agreabil. Textul surprinde evoluţia Bisericii în Bizanț și la Roma după căderea Imperiului roman de Apus, care de fapt este evoluţia a ceea ce înseamnă Europa, din moment ce Biserica evoluează în cadrul Sfântul Imperiu Roman în nordul Europei și în Bizanț în estul ei. În mod clar, ascensiunea islamului va impune mai multe limite, cum  vedem acest lucru mai ales odată cu căderea Constantinopolului în 1453 și cu ascensiunea Patriarhiei Moscovei la est, urmată de creșterea Bisericii în Americi începând cu secolul al XVI-lea. Marea criză a Revoluției Franceze care a adus cu sine consecinţele ce definesc viaţa actuală în întreaga lume, anume faptul că pentru  prima dată în istorie  există un stat total laic, fără nicio referire la Dumnezeu, cel puțin în mod public. Cardinalul vorbeşte despre situația americană, dar reflecția sa se concentrează, de fapt, asupra Europei. 

Cum să înţelegem însă Tradiția? Tocmai într-un context atât de secularizat, trebuie să iasă la lumină conceptul de subsidiaritate . Atunci când nu mai există doar o simplă distincție între Imperiu și Preoție, ci o separare faptică, încât ceea ce e de natură spirituală este redus doar la sfera privată, suntem în situaţia că întregi sisteme sociale nu mai sunt creștine. Din acest motiv, Tradiția și Familia trebuie să opereze împreună. Familia are un rol subsidiar față de rolul mai mare al politicii. Dintre cele cinci instituții sociale, Familia, Economia, Religia, Politica și Educația, constatăm că Familia și Educația trebuie să colaboreze cu Religia și Tradiția aferentă acesteia de jos în sus pentru a ajunge în cele din urmă să crească din nou și să influențeze economia și politica. Acesta este războiul în care ne aflăm şi noi astăzi. Un război dur şi dificil din multe puncte de vedere, așa că trebuie să se formeze rețele de buni creștini, sub îndrumarea Duhului Sfânt care să-i conducă prin apele tulburi. Din păcate, mulți creștini sunt biete oi care nu știu cum să se apere.  Ei au nevoie de susținerea preoților bine formați și bine intenționați. Să nu uităm însă că lumea și diavolul sunt dușmani puternici ai preoției, așa încât să nu uităm să ne rugăm pentru preoții noștri.

Să reluăm la afirmația: „odată cu păstrarea Tradiției păstrăm adevărul care a constituit fundamentul și sufletul creștinătății”. Adevărul este o categorie ce ţine de raţiune, iar bunătatea sa nu îşi află temeiul într-un anume proces democratic, ci în acordul cu Logosul etern și divin. Astăzi trebuie să ducem un război cu noi înșine, cu păcatul interior, cu mondenitatea și cu diavolii, ceea ce e cu atât mai dificil datorită crizei pe care o vedem în familii. Să nu uităm că înainte de a avea „cultura dezicerii” am avut „cultura divorțului”. Când cineva promite în fața lui Dumnezeu și a celorlalți în Biserică că încheie un legământ care ar trebui să dureze până la moartea unuia dintre soţi și apoi, la un moment dat, se leapădă de făgăduinţa sa, să nu ne surpridă așa-numita „cultură a dezicerii” omniprezentă în vremurile noastre. Mai mulţi factori favorizează această cultură, dar în mod special diluarea credinţei şi spiritul mercantil în care trăim, cultura negocierii. E vorba de cultura care are „nec otium”, adică de a nu mai avea timp să-ţi faci  timp liber (de reflecţie), care este chiar temeiul cel mai elementar al culturii, după cum subliniează Josef Pieper, Christopher Dawson sau alți mari filosofi și istorici. Părinții catolici se află astăzi într-o situație destul de grea în privinţa transmiterii credinţei în oraşe în care trăiesc la bloc unii peste alții ca la cămin, îşi dau copiii la școli unde pot fi ușor îndoctrinați și când aceştia se întorc acasă, stau ca în nişte cuști în care pot urmări programe pe internet sau apela la jocuri care îi îndoctrinează și mai mult. Acesta nu este deloc mediul ideal pentru transmiterea credinței.

Socialistul italan Gramsci a fost primul care şi-a imaginat o astfel de soluție urbană pentru a răspândi cultura marxistă mult îndrăgită de el. A avut dreptate. Scoaterea omului din ambientul natural, firesc, agricol (ceva ce se întâmpla deja în Anglia secolului al XIX-lea – și despre care Charles Dickens a relatat cu mult patos în multe dintre romanele sale) era exact rețeta pentru distrugerea familiei creștine. Tatăl nu mai este la fel de prezent și nici măcar mamele nu mai sunt la fel de prezente în sânul familiei. Preponderent este factorul economic. Recent, fratele meu îmi spunea cât de greu este să găsești un apartament în Italia dacă ai un copil. Legile sunt de așa natură încât nu poți fi dat afară dacă nu plătești chiria când ai un copil sub 18 ani, sau chiar sub 24 de ani dacă acesta nu lucrează. Deși legea sună bine, realitatea e că pentru cuplurile tinere este greu să găsească o chirie, şi, în plus, dacă femeile lucrează se pune asupra lor presiunea de a nu avea copiii. Astfel să nu ne fie de mirare că există o criză demografică, ci şi că sunt atâtea probleme cu tinerii de azi. Studiind tema paternităţii şi a maternităţii în învăţătura unor episcopi precum episcopul Dominique Rey, a unor teologi precum Timothy Fortin și sora Prudence Allen sau a unor psihoterapeuți precum Mariolina Ceriotti Migliarese şi meditând la viaţa unor sfinţi ca Sfântul Iosif, Fecioara Maria sau Sfânta Maria Magdalena, mă îndrept mereu către aceste realităţi esenţiale. 

În calitate de preoți avem obligația de a înţelege aceste probleme. Suntem obligați să studiem învățătura Bisericii cu privire la familie. Cu toate acestea, ne confruntăm cu situația în care nici chiar instituțiile Bisericii nu sunt fidele Magisteriului, cu atât mai puțin Tradiției. E suficient să citim documentul Papei Ioan Paul al II-lea Ex Corde Ecclesiae ca să ne dăm seama de această durere. Dacă era nevoie ca  Papa să le amintească instituțiilor catolice că trebuie să predea conform învăţăturii Bisericii, ne dăm seama că suntem în mijlocul unei situații cel puțin problematice.

………..

Rev. Pr. Francesco Giordano, STD Director Human Life International, pentru Roma și Europa
Universitatea Pontificală Sf. Tomas Aquinas „Angelicum”,
Facultatea de Teologie
Universitatea Catolică Americană Programul Roma, Facultatea de Teologie