„Vocea mea, alegerea mea” și tăcerea ascunsă de sub ele

De Rev. Pr. Francesco Giordano, STD

Europa se mobilizează din nou în jurul unui slogan: Vocea Mea, Alegerea Mea. Expresia a revenit recent în centrul dezbaterii politice europene, mai ales că Parlamentul European promovează inițiative care vizează garantarea accesului transfrontalier la avort atunci când acesta este restricționat în țara de origine a unei femei. În limbajul politicii UE, acest lucru este formulat ca asigurarea accesului la „îngrijiri medicale reproductive peste granițe”.

Mai sincer, echivalează cu instituționalizarea a ceea ce a ajuns să fie numit turism al avortului. Sloganul în sine este retoric în mod genial. Face apel la demnitate, agenție, autonomie și participare democratică. Sugerează că a pune la îndoială sloganul înseamnă a suprima vocea cuiva. Cine ar vrea să reducă la tăcere o altă ființă umană?

Totuși, sloganurile nu sunt niciodată neutre. Ele dezvăluie nu doar ceea ce credem, ci și cum înțelegem persoana umană. Sub Vocea Mea, Alegerea Mea se află o antropologie foarte specifică, una care merită o examinare atentă.

Metafizica Vocii și a Justiției

Întrebarea nu este în primul rând politică. Este metafizică. O voce nu este auto-originară. Presupune existență, limbaj și relație. Nimeni nu se inventează pe sine întru existență. Fiecare dintre noi primește viață înainte de a-și exercita libertatea. Vocea noastră izvorăște dintr-un corp pe care nu l-am creat, într-o istorie pe care nu am proiectat-o și într-o lume a cărei gramatică precede voința noastră. Viața este mai întâi primită înainte de a fi exprimată; libertatea nu constă în a inventa realitatea, ci în a participa liber la realitatea care ne-a fost dată.

Prin urmare, tradiția latină definește dreptatea ca ius suum cuique tribuere – a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Dar aceasta presupune că ceva este deja „cuvenit”, ceva dat, ceva anterior alegerii noastre.

Schimbarea modernă a fost subtilă, dar decisivă. Am trecut de la înțelegerea libertății ca participare la adevăr la înțelegerea libertății ca afirmare a voinței. În teoria juridică, această schimbare este adesea încadrată ca triumful autonomiei. În termeni filosofici, este voluntarism: voința detașată de natură. În termeni teologici, ea reflectă antica tentație de a fi „ca zeii”, nu prin comuniune, ci prin independență.

Când Vocea Mea, Alegerea Mea devine absolută, vocea este tratată ca auto-întemeiată, iar alegerea devine creativă, mai degrabă decât receptivă. Totuși, dacă persoana umană nu își are originea în sine, nici autoritatea morală nu o are. Vocea noastră are sens tocmai pentru că corespunde realității, nu pentru că o anulează.

Un paradox mai profund reiese din sloganul în sine. Dacă statutul moral depinde de voce, de audibilitate, articulare și recunoaștere, ce se întâmplă cu cei care nu au voce? Copilul nenăscut este tăcut, nu metaforic, ci literalmente fără voce. Dacă măsura drepturilor devine capacitate expresivă, atunci cei mai mici și mai slabi cad în afara orizontului juridic. Am trecut în liniște de la un cadru de drepturi bazat pe existență la unul bazat pe performanță. Din punct de vedere istoric, limbajul drepturilor s-a dezvoltat pentru a-i proteja pe cei vulnerabili împotriva celor puternici. Din ce în ce mai mult, însă, drepturile sunt legate de autonomie și capacitate expresivă, astfel încât subiectul drepturilor devine cel capabil să le revendice.

Justiția, însă, nu poate fi redusă la audibilitate. Dacă ar putea, cei aflați în comă, cei cu dizabilități severe și sugarul ar sta cu toții pe un teren instabil. Demnitatea persoanei umane nu poate depinde de nivelul decibelilor.

Dintr-o perspectivă creștină, tocmai aici intervine Revelația. Dumnezeul care dă naștere creației prin cuvânt aude și strigătul celor care nu se pot apăra. Întruparea însăși este identificarea radicală a lui Dumnezeu cu cei mici și vulnerabili. Hristos a intrat în istorie nu ca o putere suverană care se afirmă, ci ca un copil dependent de da-ul mamei. Dacă numai vocea determină valoarea, Betleemul însuși devine de neînțeles.

Semnificația maternității

În același timp, rezonanța Vocii Mele, a Alegerii Mele, nu poate fi înțeleasă fără a recunoaște rănile reale de sub ea. Multe femei experimentează sarcina nu ca un sprijin, ci ca o izolare. Precaritatea economică, relațiile instabile, presiunile culturale și sancțiunile  profesionale înconjoară adesea experiența maternității. Într-un astfel de context, „alegerea” apare ca singura formă de control disponibilă. Acesta nu este pur și simplu un eșec moral; este unul civilizațional.

Europa a înțeles cândva maternitatea nu doar ca pe o povară privată, ci ca pe un bine social. Devoțiunea mariană a modelat o cultură în care maternitatea nu era reductibilă la biologie, ci era înțeleasă ca vocație și participare la generativitatea lui Dumnezeu. Astăzi, maternitatea este adesea încadrată în principal în termeni economici: întrerupere, cost, răspundere. Finanțăm eliminarea mai ușor decât sprijinul. Sloganul promite emancipare, dar adesea maschează abandonul. O societate care îi spune unei femei: „E alegerea ta”, în timp ce își retrage solidaritatea concretă, nu apără autonomia; privatizează responsabilitatea.

Tradiția creștină nu romantizează maternitatea. Recunoaște suferința, sacrificiul și frica. Totuși, insistă, de asemenea, că generativitatea nu este un obstacol în calea libertății, ci una dintre cele mai înalte expresii ale sale. În limbaj teologic, persoana umană imaginează un Dumnezeu trinitar, relațional și dătător de viață. A separa libertatea de rodnicie înseamnă, în cele din urmă, a separa antropologia de teologie.

Tehnocrație și management procedural

Are loc și o altă schimbare: reducerea tragediei morale la management procedural. Ceea ce era odată tratat ca o chestiune morală gravă este din ce în ce mai mult încadrat ca o problemă de acces. Dacă ceva este disponibil legal și gestionabil din punct de vedere medical, este tratat ca fiind neutru din punct de vedere moral. Aceasta reflectă o tentație tehnocratică care transformă deliberarea etică în reglementare tehnică. Bioetica devine managementul accesului; legea devine arbitrul suprem a ceea ce este permis; iar întrebarea mai profundă a ceea ce este just este înlocuită.

Totuși, legalitatea nu este identică cu dreptatea. Ordinea juridică presupune o ordine morală. Când legea se desprinde de antropologie, riscă să devină un instrument al voinței, mai degrabă decât o reflectare a rațiunii.

În tradiția clasică, Sfântul Toma de Aquino definește legea ca fiind „o ordonanță a rațiunii pentru binele comun, promulgată de cel care are grijă de comunitate” (Summa Theologiae I-II, q. 90, a. 4). Prin urmare, legea presupune atât rațiunea, cât și autoritatea legitimă. Dacă rațiunea însăși este redusă la consens procedural, legea devine cu ușurință o oglindă a puterii, mai degrabă decât un ghid către dreptate.

Natură ordonată spre scopuri

În centrul dezbaterii se află un concept uitat: teleologia. Gândirea clasică înțelegea natura ca fiind ordonată spre scopuri. Corpul nu este materie primă, ci o structură semnificativă. Sexualitatea nu este doar o funcție biologică, ci participarea la generativitate. Gestația nu este un accident, ci desfășurarea unei orientări naturale spre viață. Dacă teleologia este negată, sarcina apare ca o intruziune; dacă teleologia este recunoscută, sarcina apare ca împlinire – chiar și atunci când este dificilă.

Această recunoaștere nu elimină tragedia sau greutățile. Mai degrabă, le situează într-un orizont de sens. Creștinismul adâncește acest orizont dezvăluind că suferința însăși poate deveni răscumpărătoare. După cum scrie Sfântul Pavel, suntem invitați să „ne împărtășim suferințele lui Cristos” (Filipeni 3:10) și chiar să „completăm ceea ce lipsește din suferințele lui Hristos pentru trupul Său, Biserica” (Coloseni 1:24) – nu pentru că suferința este bună în sine, ci pentru că dragostea o poate transforma. O cultură care a pierdut teleologia se luptă să susțină această viziune. Ea oscilează între sloganuri emoționante și soluții birocratice.

Libertate și realitate

Întrebarea mai profundă ridicată de Vocea Mea, Alegerea Mea este, prin urmare, chestiunea libertății însăși. Dacă libertatea înseamnă independență față de realitate, atunci alegerea devine supremă. Dacă libertatea înseamnă participarea la adevăr, atunci alegerea trebuie să corespundă cu ceea ce este. Teologia creștină oferă un răspuns exigent, dar eliberator: libertatea nu este puterea de a redefini binele și răul, ci capacitatea de a te alinia cu binele. Harul nu desființează natura; o desăvârșește. Persoana umană înflorește nu negând structura, ci împlinind-o.

Din acest motiv, Biserica nu poate răspunde doar la nivelul politicii. Trebuie să propună o antropologie. Trebuie să apere nu doar o interdicție, ci o viziune: persoana umană ca dar, viața ca vocație, libertatea ordonată spre comuniune. A spune acest lucru public nu înseamnă a reduce la tăcere vocea nimănui. Înseamnă a insista că fiecare voce, inclusiv cea mai mică și mai fragilă, merită să fie auzită.

Sloganurile simplifică, dar realitatea rezistă simplificării. Vocea Mea, Alegerea Mea vorbește tare, dar sub ea se află o tăcere: tăcerea celor nenăscuți, tăcerea mamelor abandonate, tăcerea unei culturi care a uitat cum să vorbească despre dar. Europa nu are nevoie de mai puține voci. Are nevoie de voci mai profunde, de o relatare a libertății mai bogată decât autonomia, de o relatare a dreptății mai profundă decât procedura și de o relatare a demnității întemeiată pe ființă mai degrabă decât pe exprimare.

Tradiția creștină nu impune această viziune prin forță; o propune prin mărturie. Îi amintește lumii moderne că vocea însăși este un dar, primit înainte de a fi exercitat. Poate cea mai urgentă întrebare nu este a cui voce va prevala, ci dacă ne mai amintim de Cel care ne-a dat ființă prin cuvânt.

Traducere după articolul de mai jos de către Asociația Darul Vieții

https://catholicexchange.com/my-voice-my-choice-and-the-silence-beneath-it/