De ce familia este habitatul uman

Pr. Pr. Francesco Giordano, STD

Nevoia unui loc unde viața poate crește

Familia ca habitat uman

Evanghelia Sfintei Familii ne prezintă ceva foarte concret și foarte fragil: un copil care trebuie să crească, părinți care trebuie să-l protejeze și o familie care trebuie să găsească un loc unde viața să poată fi trăită. Înainte de idealuri, înainte de proiecte, înainte de explicații, există ceva mai simplu și mai decisiv: un loc unde cineva poate locui.

Acest lucru poate părea evident și totuși este exact ceea ce cultura noastră se străduiește să înțeleagă. Aici suntem ajutați – poate pe neașteptate – de o perspectivă deja prezentă la Aristotel. În lucrările sale biologice, în special Istoria animalelor, Aristotel observă că fiecare ființă vie are nevoie de un loc potrivit. Animalele nu prosperă oriunde; plantele nu cresc fără sol. Fiecare ființă vie are nevoie de un habitat potrivit naturii sale. Fără locul potrivit, viața nu înflorește – se ofilește.

Dacă acest lucru este adevărat pentru animale și plante, cu cât mai mult este adevărat pentru persoana umană? Omul nu este mai puțin întrupat, mai puțin vulnerabil sau mai puțin dependent decât alte ființe vii – el este și mai dependent. Un copil, mai presus de toate, nu poate crește în abstracțiune. El nu poate crește în experimente, sau în teorii, sau în aranjamente la nesfârșit reconfigurate. Are nevoie de un loc unde să fie primit înainte de a fi judecat, iubit înainte de a fi evaluat, protejat înainte de a fi expus. Acest loc nu sunt în primul rând cei patru pereți. Este o casă, iar în inima căminului se află familia.

Familia este habitatul uman. Este locul unde diferența nu este ștearsă, ci trăită; unde rănile există, dar sunt purtate împreună; unde dragostea nu este perfectă, ci fidelă. Este locul unde se învață, încet și adesea dureros, ce înseamnă să aparții altcuiva și să fii responsabil pentru altcineva.

Atunci când habitatul uman este demontat

Astăzi, ni se spune adesea că putem face mai bine demontând această structură: cupluri deschise, relații fără copii, roluri interschimbabile la nesfârșit, refuzul permanenței. Promisiunea este libertatea, flexibilitatea, autorealizarea. Totuși, când privim cu sinceritate la societățile care au încercat să trăiască în acest fel, trebuie să ne întrebăm: „Suntem mândri de rezultate? Nu am văzut suficient eșec, suficientă singurătate, suficientă fragmentare – suficient sânge pe pereții vieților noastre comune?” „Ceea ce este în joc aici, în cele din urmă, nu este pur și simplu un ideal moral, ci viața însăși. Sfânta Scriptură este necruțătoare în această privință: „Copiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată” (Ps. 127, 3) și „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen. 2, 18). De la început, viața este primită, nu produsă; binevenită, nu creată. Când familia este slăbită, copiii sunt primii care plătesc prețul.

Ideile au consecințe

Vedem acest lucru concret astăzi în normalizarea avortului, în extinderea reproducerii artificiale și în numărul tot mai mare de copii privați intenționat de mamă sau de tată în numele dorinței adulte. În 1930, când Pius al XI-lea a scris Casti Connubii, s-ar fi putut susține încă că astfel de avertismente erau exagerate. Aproape un secol mai târziu, trăim în mijlocul împlinirii lor. După cum a observat faimosul filosof politic Richard Weaver, ideile au consecințe – și, în acest caz, acele consecințe sunt scrise pe corpuri, pe relații și pe vieți care nu au ajuns niciodată să existe.” Realismul pro-viață nu începe cu sloganuri, ci cu recunoașterea faptului că atunci când habitatul uman este demontat, viața umană însăși devine fragilă, negociabilă și de renunțat.

Sfânta Familie: Viața în mijlocul fragilității

Evanghelia nu ne prezintă o familie idealizată. Însăși Sfânta Familie cunoaște strămutarea, pericolul, neînțelegerea și exilul. Ei fug noaptea. Trăiesc ca străini. Trăiesc în  frică și incertitudine. Și totuși, tocmai acolo, Isus crește – în înțelepciune, în statură și în har. De ce? Pentru că chiar și în mijlocul greutăților, există un loc unde El își are locul.

Evanghelia nu oferă o viziune romantizată sau închisă în sine asupra vieții umane și nici nu înfățișează Sfânta Familie ca o abstracțiune îndepărtată de responsabilitatea reală. Sfânta Maria și Sfântul Iosif sunt sfinți nu pentru că scapă de condițiile vieții de creatură, ci pentru că le acceptă pe deplin. Împotriva tentației moderne de a vedea persoana umană ca fiind solitară, autosuficientă și autodefinitorie – trăind pentru sine, mai degrabă decât înaintea lui Dumnezeu – Sfânta Familie dezvăluie un adevăr diferit: suntem creaturi care au primit viață, nu ne-am creat pe noi înșine.

Statutul de creatură, responsabilitate și darul vieții

Când această dependență fundamentală de Dumnezeu este uitată, relațiile devin fragile și reversibile și nu ar trebui să fim surprinși de răspândirea divorțului sau de refuzul generativității. Sfânta Maria și Sfântul Iosif nu se pun pe ei înșiși în centru; Dumnezeu este în centru și tocmai din acest motiv fac loc vieții. Ei își asumă în mod liber responsabilitatea pentru un copil care depinde în întregime de ei, cooperând cu Creatorul în procrearea și îngrijirea unei persoane umane care ea însăși participă în Creație. În fidelitatea lor, are loc ceva esențial: unei vieți umane i se oferă condițiile de care are nevoie pentru a crește.

De aceea, familia este de neînlocuit – nu pentru că este facilă și nu pentru că este impecabilă, ci pentru că am fost creați pentru ea. Am fost creați să creștem într-un loc în care iubirea nu este provizorie, unde identitatea nu este negociată zi de zi, unde cineva este fiul cuiva sau fiica cuiva înainte de a fi orice altceva.

De ce apărarea familiei este realism antropologic

Sfânta Familie ne amintește că mântuirea nu începe cu structuri sau ideologii, ci cu locuirea… Există întotdeauna o expresie în Scriptură care este foarte frumoasă.

Dumnezeu Însuși nu a ales să ne salveze de nicăieri. A intrat într-o casă. A acceptat dependența. S-a îngăduit să fie crescut în cadrul unei familii. Și asta ne spune ceva decisiv: a apăra familia nu este nostalgie; este realism antropologic. Este recunoașterea faptului că viața umană are nevoie de un loc unde să prindă rădăcini. Fie ca Sfânta Familie să ne ajute să redescoperim, să protejăm și să reconstruim acele locuri în care viața poate crește cu adevărat.

………………

Pr. Francesco Giordano, STD este directorul biroului din Roma al Human Life International, preot diecezan și profesor la Roma, Italia, în prezent predând atât la Angelicum, cât și la Universitatea Catolică din America. Publică periodic la Human Life International, apare pe canalele de YouTube Vita Umana Internazionale și Human Life International Europe. 
Articolele Sfinției sale le găsiți pe Home – Catholic Exchange