Războiul împotriva populației

Pr. Claudiu Dumea 
Partea I din IV

New Age-ul este angajat într-un război total împotriva populaţiei globului sau, mai exact, împotriva unei părţi a populaţiei, a populaţiei sărace. Ecologismul, feminismul, ideologia newage-istă, noua religie mondială care se instaurează au o ţintă precisă: reducerea populaţiei actuale a globului la o cincime, adică la un miliard de locuitori. Ideal ar fi la o jumătate de miliard.

Pământul e suprapopulat, ni se spune, nu poate hrăni atâtea guri. Toate catastrofele ecologice care ameninţă planeta se datorează numărului excesiv de locuitori. Rata natalităţii trebuie redusă pe toate căile la cota zero.

Reducerea drastică a locuitorilor pământului e condiţia absolut necesară pentru instaurarea paradisului pământesc, un paradis din care, evident, nu omul ci Dumnezeu este izgonit. Şi cum nu poate exista un paradis în care să fie oameni săraci, infirmi, subdezvoltaţi mintal sau social, bineînţeles că aceştia trebuie eliminaţi în primul rând pentru a uşura pământul de povara pe care o poartă în spate. Cu alte cuvinte, este vorba de o operaţie de eugenie la scară mondială pe care nu o poate realiza decât o guvernare mondială într-o lume globalizată.

Datele pe care le voi prezenta sunt luate, în principal, dintr-o carte extrem de documentată intitulatăRăzboiul împotriva populaţiei, scrisă de o americancă, JackelineKasun, profesor de economie la Universitatea de Stat Humboldt din Arcata, California (SUA). Autoarea s-a decis să scrie această carte după ce s-a căsătorit şi a devenit mamă a trei copii. Avea impresia că toată lumea o arată cu degetul: „M-am simţit de parcă toată lumea îmi spunea că ameninţ întreaga rezervă de hrană a planetei împreună cu progeniturile mele nesătule. Zvonurile m-au pus pe gânduri şi m-au făcut să cercetez aceste idei, întotdeauna având în minte următoarea întrebare: suntem noi cu adevărat prea mulţi pe această planetă?” După mulţi ani de cercetări şi studii, răspunsul a fost: categoric nu.

Iată pe scurt istoria războiului împotriva populaţiei. Thomas Robert Malthus (1766-1834) a fost cel dintâi care a lansat ideea că numărul mare al populaţiei datorat înmulţirii „claselor inferioare ale societăţii”, cum se exprimă el, ameninţă cu epuizarea rezervele de hrană ale planetei. Pe vremea lui, pământul nu număra mai mult de un miliard de locuitori. Malthus propunea ca statul să adopte o politică anti-natalistă. Caritatea, pomana, fie publică, fie privată, trebuie refuzată săracilor pentru ca aceştia să cunoască costurile creşterii copiilor şi să-şi stabilească reproducerea în funcţie de posibilităţile de a-şi câştiga existenţa.

Charles Darwin (1809-1882) a fost inspirat de Malthus în studiul său despre „lupta pentru existenţă” care stă la baza evoluţiei. Dar Darwin nu s-a gândit nici o clipă să aplice teoriile biologice ale evoluţiei la viaţa socială şi politică a omului. Acest lucru l-a făcut Karl Marx, mare admirator al lui Darwin. Ideea a fost îmbrăţişată de mulţi oameni de afaceri, socialişti revoluţionari, oameni de ştiinţă, care au pornit un război necruţător împotriva religiei, a eticii tradiţionale considerate a fi o frână în calea progresului uman, a evoluţiei omenirii către societatea perfectă, spre paradisul pământesc.

Herbert Spencer (1820-1903) a inventat expresia „supravieţuirea celui mai apt” şi a descris procesul competiţiei prin care sistemele sociale se dezvoltă optim. Procesul competiţiei propune înlăturarea celor inapţi. Ideile sale i-au inspirat mult pe magnaţii vremii cum ar fi John D. Rockfeller, senior.

Darwinismul social aplicat la principiul competiţiei, presupunând eliminarea celor „inapţi”, a fost aprofundat de Adam Smith şi îmbrăţişat de marile monopoluri de afaceri care tocmai se năşteau. Darwinismul social a trebuit să opereze o schimbare radicală cu privire la fiinţa umană, cu privire la valoarea şi demnitatea persoanei umane. Omul nu are nici o valoare în sine; valorează în măsura în care produce ceva care contribuie la progresul societăţii.

Ideea darwinistă a selecţiei naturale a încurajat studiul eredităţii.

Staticianul Sir Francis Galton (1822-1911) a fost fondatorul ştiinţei eugeniei sau a naşterii bune. Prin cercetările sale spera să ofere raselor umane mai apte o şansă mai bună de a domina rapid asupra celor mai puţin apte. El considera că negrii sunt inferiori din punct de vedere genetic, că evreii sunt paraziţi şi că sărăcia se transmite prin gene.

Un discipol al lui Galton, Karl Pearson (1857-1936) a pus problema „sterilizării acelor segmente din comunitate care au o valoare civică neînsemnată.” Ideea că progresul este realizat prin procesul de eugenie al eliminării celor inapţi a luat avânt rapid. În 1907, statul american Indiana a adoptat prima lege de sterilizare obligatorie din lume care îi viza pe „criminalii condamnaţi, idioţi, violatori şi imbecili.” Treizeci de state americane şi Puerto Rico au făcut la fel. În 1912 s-a ţinut la universitatea din Londra primul Congres Internaţional de Eugenie având drept scop „prevenirea propagării celor inapţi.” Au luat parte rectorii ai marilor universităţi, alte persoane notabile. Unul din vicepreşedinţi era Winston Churchill, viitor prim-ministru al Angliei, mare admirator şi prieten al lui Hitler până la un moment dat. Congresele ulterioare din 1921 şi 1932 au atras din nou multe din somităţile vremii. La congresul din 1932 s-a cerut sterilizarea a 14 milioane de americani care aveau rezultate scăzute la testele de inteligenţă.

Unul din cei mai energici şi entuziaşti eugenişti ai vremii a fost Margaret Sanger (1883-1966), fondatoarea organizaţiei PlannedParenthood care constituie şi astăzi avangarda războiului împotriva populaţiei, pentru eliminarea „deşeurilor umane”, cum se exprima ea. Deviza ei era: „Mai mulţi copii de la cei apţi şi mai puţini copii de la cei inapţi.” Avortul, anticoncepţionalele, sterilizarea, refuzul îngrijirii maternale, segregarea de restul populaţiei a celor inapţi care ar trebui trimişi pe toată perioada vieţii la „ferme şi gospodării”, unde „să fie învăţaţi să muncească sub îndrumarea unor instructori competenţi”, erau mijloacele propuse de Sanger pentru dezinfectarea societăţii de aceşti microbi. Cei care trebuiau să se sterilizeze pentru a se îmbunătăţi produsul biologic al societăţii erau negrii din America. Sanger a fost una din persoanele cele mai influente ale vremii, prietenă bună şi asociată cu cele mai puternice personaje ale timpului. Delirul controlului naşterilor şi eugeniei s-a potolit în ţările aliate odată cu ororile comise de nazişti, dar a revenit în forţă după război în anii ’50-’60. Apar numeroase organizaţii care trag semnalul de alarmă cu privire la „bomba demografică” şi fac o propagandă uriaşă prin mass-media. Din anii ’50-’60 intră şi guvernul federal american în cursa pentru dezamorsarea bombei demografice. Administraţia Johnson, Carter, Nixon, Bush, au alocat sume uriaşe în politica anti-natalistă. Cel mai entuziast anti-natalist a fost Bill Clinton, susţinut fără rezerve de soţia sa Hillary; iar actualul preşedinte BarakObama îi continuă politica anti-natalistă. Singurii preşedinţi care s-au opus acordării de fonduri pentru programe de sterilizare, avort, contraceptive, etc. au fost R. Reagan şi catolicul J. Kennedy. Ambii au fost victimele unor atentate. Reagan a scăpat cu viaţă, Kennedy a pierit. Adevărul cu privire la moartea lui nu s-a aflat nici astăzi; de altfel, întreaga lui familie a fost decimată.

Războiul împotriva populaţiei s-a internaţionalizat prin atragerea în cursa anti-natalistă a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu toate organismele sale: Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare (PNUD), Organizaţia mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Fondurile Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIT), Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE), cu birourile lor răspândite în toate ţările lumii. Au intrat în acest complot uriaş împotriva vieţii marile finanţe, Banca Mondială, Fundaţii precum Rothschild, Rokefeller, Ford, Morgan, asociaţiile ecologiste şi feministe, nenumărate organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale apărute pretutindeni încheind alianţe între ele, făcând front comun în lupta împotriva natalităţii. Serviciile secrete americane au şi ele rolul lor discret, dar eficient. Periodic se ţin Summit-uri ale Pământului, Conferinţe Mondiale ale populaţiei ca cele din Mexic, de la Dacca, Beijing, Bucureşti, Rio de Janeiro, Cairo. În 1974 Naţiunile Unite au celebrat Anul Mondial al Populaţiei. În materialele de propagandă se puteau citi lozinci precum: „O familie mică este o familie fericită”, „Opriţi-vă la doi copii!” Din exces de zel, în Republica Coreea a fost lansată campania anului fără sarcini.

În programele antinataliste publicate în reviste şi dezbătute la conferinţele internaţionale pentru populaţie se prevăd următoarele măsuri pentru stoparea şi reducerea populaţiei planetei:

Dreptul cuplului de a aduce pe lume copii este incompatibil cu imperativul controlului naşterilor.

Pentru controlul naşterilor nu se poate conta doar pe voinţa şi responsabilitatea părinţilor, ca atare, trebuie recunoscute posibilitatea şi chiar necesitatea coerciţiei din partea autorităţilor.

Este imposibil controlul creşterii populaţiei fără a se recurge la avort, ca atare, avortul trebuie legalizat pretutindeni.

Voluntară sau forţată, sterilizarea face parte din mijloacele folosite ca metode de control.

Trebuie puse la punct şi larg difuzate noi dispozitive mecanice, noi preparate chimice, noi tehnici anticoncepţionale şi avortive.

Trebuie încurajate cercetările pentru punerea la punct a unor substanţe chimice sterilizante care, eventual, ar putea fi puse în apa potabilă.

Cum, în special populaţiile sărace, doresc să aibă prea mulţi copii, trebuie schimbate mentalităţile şi ţinută sub control dorinţa de a avea copii.

Căsătoria trebuie slăbită şi descurajată şi trebuie favorizaţi cei care nu sunt căsătoriţi, favorizând homosexualitatea.

Împrumuturile bancare, bursele de studii, locuinţele trebuie acordate de preferinţă familiilor fără copii sau cu un singur copil.

Impozitele şi taxele trebuie percepute progresiv în funcţie de numărul copiilor în familie.

Condiţionarea ajutorului acordat de ţările bogate şi de organizaţiile internaţionale pentru dezvoltare de acceptarea programelor de control al populaţiei în ţările respective. Dacă ajutăm, trebuie să avem un cuvânt de spus – e o vorbă care circulă la americani.

Taxă substanţială pe mariaj.

Taxă pe fiecare copil.

Autorizaţii de procreare.

Reducerea sau eliminarea alocaţiei şi a ajutorului social după al doilea copil.

Sterilizarea sau avortul obligatoriu după al doilea copil.

Accesul tuturor eventual gratuit la contraceptive.

Intensificarea planificării familiale, prin planificare familială înţelegându-se distribuirea de anticoncepţionale.

Încurajarea femeilor să facă serviciu pentru a nu mai avea timp să facă şi să crească copii.

Propagandă, în special la tineri, pentru practicarea masturbării şi a altor forme de raporturi sexuale contra naturii.

Încurajarea şi promovarea eutanaziei.

Cum îşi justifică controlorii naşterilor războiul sângeros împotriva populaţiei?Se invocă explozia demografică, suprapopularea pământului cauză a tuturor catastrofelor prezente şi viitoare: pământul e o barcă supraîncărcată cu oameni gata-gata să se scufunde, e o navă spaţială arhiplină ameninţată să se prăbuşească. E vorba de o fantomă fabricată de ei cu care panichează lumea, o măsluire, o dogmă în care trebuie să crezi orbeşte: crede şi nu cerceta. Dar dacă cercetezi, ajungi la concluzia că e vorba de o imensă impostură pusă la cale de către guvernul rasist al lumii globalizate.

JackuelineKasun, în cartea amintită, povesteşte despre o expoziţie itinerantă pentru elevi care pe la mijlocul anilor ’70 a făcut ocolul Statelor Unite. Expoziţia a fost organizată de Muzeul Naţional al guvernului SUA pe cheltuiala guvernului. Ea consta dintr-un set de panouri ilustrate şi era însoţită de o broşură în care se spunea: „… există prea mulţi oameni în lume. Nu mai avem spaţiu. Nu mai avem resurse energetice. Nu mai avem hrană. Şi, deşi prea puţini oameni îşi dau seama de acest lucru, timpul trece cu repeziciune.” Şi se spunea copiilor în broşură că „rata natalităţii trebuie să scadă şi/sau rata mortalităţii trebuie să crească”, deoarece resursele sunt pe sfârşite, iar foametea în masă se conturează cu claritate. Broşura mai avertiza că „mânaţi de foame, se ştie că oamenii au mâncat câini, pisici, excremente de păsări şi chiar pe copiii lor”, prezenta o imagine cu un şobolan mort pe o farfurie ca exemplu „de sursă de hrană” pentru viitor. Suprapopularea, se scria în text, va duce nu numai la inaniţie şi la canibalism, ci şi la violenţe civile şi la război nuclear. În acelaşi timp, s-a introdus în şcolile statului „instrucţia despre populaţie.” Elevii erau sfătuiţi să citească volumul antinatalistului Paul Ehrlich „Bomba demografică.” Li se spunea, în mod fals, că populaţia lumii creşte cu 2% pe an, iar rezervele de hrană cu 1% pe an.” Li se prezentau diafilme despre „catastrofele biologice” care ar rezulta din suprapopulare, se purtau discuţii la ore despre ce trebuie să facă cetăţenii responsabili pentru reducerea populaţiei. În plus li se spunea că copiii sunt o povară costisitoare care „au nevoie de atenţie… 24 de ore din 24”, că distrug mariajele, făcându-i pe taţii lor „geloşi”, iar pe mame „epuizate”, că trebuiau să-şi ia adio de la numeroase specii de animale, păsări şi plante sălbatice sortite dispariţiei ca rezultat al exploziei demografice. Familiile numeroase sunt vinovate de toate aceste catastrofe. New Age-istul închinător la zeiţa Gaia, Al Gore, vicepreşedinte al Statelor Unite în administraţia Clinton scria în 1992 despre un „holocaust ecologic fără precedent.” Se va tăia fiecare copac, se va folosi fiecare strop de apă şi orice revărsare de apă va fi umplută cu deşeuri de îngrăşăminte chimice şi deşeuri.

O altă sperietoare înspăimântătoare pe care o agită planificatorii populaţiei, este încălzirea globală, poluarea, rarefierea atmosferei, gaura de ozon cauzată de suprapopularea pământului. Încălzirea globală, afirmă alarmiştii, va face ca nivelul apelor mărilor să crească, suprafeţele aflate sub nivelul mării să se scufunde ceea ce va produce înmulţirea bolilor, descreşteri masive de recoltă în ţările sudice, foamete cumplită, dispariţia unei treimi din pădurile lumii.

Ce este adevărat din toate aceste calamităţi care atârnă peste capul omenirii şi de care lumea nu se poate salva decât reducând numărul gurilor de hrănit? Să le luăm pe rând.

Mai întâi nu e adevărat că pământul e suprapopulat, că în curând, dacă populaţia creşte, nu va fi hrană pentru atâtea guri de hrănit. Trăind în oraşele aglomerate cu milioane de locuitori care se calcă pe picioare într-o atmosferă sufocantă, putem avea, într-adevăr impresia că lumea prea s-a înmulţit, trebuie stopat procesul de creştere a populaţiei.

Oraşele şi târgurile au gemut întotdeauna de lume şi trafic – cai, măgari şi cămile în trecut, maşini în prezent. Atena, mare centru cultural şi comercial, era un oraş foarte aglomerat. De aceea, cu jumătate de mileniu înainte de Cristos, Platon şi Aristotel se arătau îngrijoraţi de problema supraaglomerării pământului. Oraşele chinezeşti erau şi ele centre foarte aglomerate unde aveau loc schimburi de produse şi idei. De aceea Confucius şi alţi gânditori chinezi erau şi ei îngrijoraţi de creşterea „excesivă” a populaţiei. Scriitorul creştin Tertulian, care a trăit în Cartagina aglomerată în secolul al II-lea după Cristos, nota:

„Ceea ce corespunde, de cele mai multe ori, punctelor noastre de vedere (iar ocaziile abundă), este densitatea populaţiei. Numărul nostru este împovărător pentru pământ, care abia dacă ne poate susţine pe toţi… De fapt şi de drept, ciuma bubonică, foametea, războaiele şi cutremurele de pământ trebuie văzute ca remedii pentru naţiuni, ca mijloace de reducere a abundenţei rasei umane” (De anima).

Sfântul Ieronim, în secolul al IV-lea scria la rândul său: „Lumea este deja plină, iar populaţia este prea multă pentru pământul care există.” Mănăstirile, credea el, ar fi putut soluţiona problema. Aceşti filosofi şi scriitori care au trăit în oraşele aglomerate ale antichităţii, la vremea când pământul avea doar jumătate de milion de locuitori, nu puteau să privească de sus, din avion, spre pământ şi să vadă că dincolo de orizontul lor imediat nu erau oameni deloc. Noi cei de azi care ne petrecem viaţa zilnică în mijlocul mulţimilor de oameni şi vehicule, înghesuindu-ne unii în alţii, avem posibilitatea să vedem pământul de sus, din avion, şi să constatăm că, deşi poartă în spate peste şase miliarde de locuitori, pământul pare aproape gol. Dacă omenirea se află pe o barcă de salvare, barca dă impresia că e aproape goală, de vreme ce, în prezent, pasagerii ei nu ocupă mai mult de 1-3% din spaţiul bărcii şi utilizează mai puţin de a noua parte din teritoriul neacoperit de gheaţă al pământului pentru producerea hranei.

Doar trei zecimi dintr-un procent din suprafaţa de teren a globului pământesc este utilizată pentru aşezările umane. S-a făcut un calcul care arată că toţi oamenii lumii ar încăpea în statul Texas din Statele Unite, formând un oraş gigant, cu o densitate a populaţiei sub cea a multora din oraşele de astăzi, iar restul lumii ar rămâne gol. Fiecărui bărbat, femeie şi copil din populaţia lumii i-ar reveni circa 400 de metri pătraţi de pământ într-un asemenea oraş (o casă medie în Statele Unite are între 430 şi 550 de metri pătraţi).

Pentru a crea panică, e adus exemplul Chinei care deţine un sfert din populaţia globului şi ameninţă să ne asfixieze pe toţi. De fapt, China cu 339 de locuitori pe mila pătrată are o densitate mai mică decât alte ţări precum Japonia, Germania, India, Anglia, Elveţia şi unele din statele americane precum Maryland şi New York cu 519, respectiv 385 de locuitori pe mila pătrată.

Afirmaţia alarmistă că pământul nu mai poate hrăni atâtea guri se bazează pe minciună, dezinformare şi pe falsificarea datelor statistice obiective.

În ultimele decenii, când s-a înregistrat un mare spor al populaţiei, producţia mondială de hrană nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut considerabil mai rapid decât creşterea populaţiei. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) raporta în noiembrie 1996: „Rezervele de hrană pe plan mondial au crescut de peste două ori, în ultimii 40 de ani… în perioada 1962-1991; rezervele medii zilnice pe cap de locuitor au crescut cu peste 15%.” Potrivit statisticilor FAO, creşterea populaţiei nu determină descreşterea surselor de hrană, ci invers. Disponibilitatea hranei a crescut cu 5% în ţările dezvoltate şi aproape cu 18% în ţările în curs de dezvoltare cu mulţi copii. Ca exemplu, poate fi luată India. Producţia de orez şi de grâu în India, în 1995 a fost de patru ori mai mare faţă de începutul anilor ’50, însemnând considerabil mai mult decât procentajul creşterii populaţiei indigene în aceeaşi perioadă. Republica Coreea cu o densitate a populaţiei de 3,6 ori mai mare decât a Chinei are o producţie pe cap de locuitor de 12 ori mai mare.

Colin Clark, fost director al Institutului de Economie Agricolă de la Universitatea Oxford arată că utilizând cele mai bune metode s-ar putea produce hrană de tipul dietei americane, foarte bogată în calorii (de aici obezitatea americanilor), pentru 35 de miliarde de oameni, cifră care depăşeşte de peste şase ori populaţia actuală a lumii.

Şi ar putea să hrănească 90 de miliarde de oameni, adică de 18 ori mai mulţi oameni decât în prezent, dacă s-ar apela la dieta japoneză.

Roger Revelle, fost director al centrului Havard pentru Studii despre Populaţie, spune că resursele  agricole mondiale pot oferi hrană pentru 40 de miliarde de oameni, de şapte ori numărul populaţiei din prezent. Şi aceasta dacă s-ar utiliza numai o pătrime din zonele neacoperite de gheaţă ale pământului, nu a noua parte cât se utilizează în prezent. Revelle susţine ca acele continente mai puţin dezvoltate, ale căror rezerve de hrană actuale sunt cele mai precare, au capacitatea de a hrăni 18 miliarde de oameni, de trei ori numărul actual al populaţiei globului. Continentul african are capacitatea de a hrăni 10 miliarde de oameni, care înseamnă aproape de două ori populaţia actuală a lumii şi de 13 ori populaţia Africii, estimată în 1998. Agricultura indiană are capacitatea potenţială de a hrăni nu numai oamenii care locuiesc pe teritoriul indian, ci întreaga populaţie a lumii.

Studiile obiective arată că, în general, creşterea populaţiei are un efect pozitiv asupra venitului pe cap de locuitor. Prin urmare, chiar dacă în anul 2050 populaţia pământului ar ajunge la opt sau la zece miliarde de oameni, după cum se prognozează, nu va fi sfârşitul lumii. Dacă, într-adevăr, omenirea ar fi pe punctul de a muri de foame din cauza epuizării resurselor alimentare, în Statele Unite guvernul federal nu ar plăti fermierilor ca aceştia să nu utilizeze o cincime din terenul arabil al ţării cum a făcut în anii ’90. Lucru care se practică şi în alte ţări bogate ale Occidentului.

Cea mai înspăimântătoare sperietoare pe care o agită în prezent antinataliştii ecologişti este încălzirea globală provocată de suprapopularea pământului, efectul de seră cu toate catastrofele apocaliptice care ne ameninţă. Şi aici este vorba de propagandă mincinoasă şi falsificarea intenţionată a datelor. Oamenii de ştiinţă, inclusiv experţii de la NASA, afirmă că nu există o diferenţă apreciabilă de temperatură a pământului în perioada 1856-1986. Acelaşi lucru se afirmă în Declaraţia de la Leipzig privind Schimbările Climaterice Globale, semnată în 1995 de 79 de oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan mondial.

Cât priveşte gaura din stratul de ozon S. Fred Singer, fizician, specialist în domeniul spaţiului şi atmosferei, care a luat parte la măsurătorile stratului de ozon din stratul superior al atmosferei, declară că e vorba de „o exagerare mizerabilă a unor temeri nefondate, promovată de organizaţiile ecologiste, care lucrează mână în mână cu mass-media vânătoare de catastrofe şi cu o birocraţie internaţională avidă de putere.” Gaura din stratul de ozon, explică savantul, este o subţiere temporară a stratului de ozon, în fiecare lună octombrie, în timpul primăverii arctice. Subţierea durează câteva săptămâni, iar apoi stratul se reface. Cercetările nu au descoperit nici o creştere a radiaţiei ultraviolete solare provocată de subţierea stratului de ozon. Şi au mai descoperit că ozonul nu protejează de razele ultraviolete care provoacă melanomul, forma mortală a cancerului de piele.

Ecologiştii afirmă că emisiile de bioxid de carbon provocate de rărirea stratului de ozon va aduce catastrofe de neimaginat. Răspunsul îl avem într-un document semnat în 1998 de 15000 de oameni de ştiinţă în frunte cu Frederick Seitz, fost preşedinte al Academiei Naţionale de Ştiinţă a SUA, în care se spune că nu „există nici o dovadă ştiinţifică precum că emisiile de bioxid de carbon, de metan sau de alte gaze cu efect de seră, că provoacă sau vor provoca, într-un viitor previzibil, încălzirea catastrofică a atmosferei pământului şi distrugerea climei pământului.” De fapt, după cum observă unii oameni de ştiinţă, creşterea bioxidului de carbon încurajează creşterea plantelor şi ar putea fi un factor în creşterea recoltelor aducând un suflu de viaţă nou biosferei.

În sfârşit, un cuvânt despre poveştile de groază cu care ecologiştii antinatalişti sperie lumea: pădurile se retrag rapid în faţa extinderii activităţilor umane, ca rezultat al creşterii populaţiei, toate pădurile tropicale vor dispărea complet până la sfârşitul acestui secol. Estimările făcute de FAO arată că lucrurile nu stau aşa: regiunile împădurite ale lumii ocupă 4 miliarde de hectare, acoperind 30% din suprafaţa agricolă a globului, cifre egale cu cele din anii ’50 ai secolului trecut. Şi, culmea!, cele mai alarmate de fantasma deşertificării globului pământesc sunt Statele Unite, ale căror păduri vaste acoperă o treime din teritoriu. Exact aceeaşi suprafaţă acoperită de păduri o aveau şi în 1920, iar creşterea anuală a pădurilor astăzi este de peste 3-5 ori mai mare faţă de 1920.

Iar despăduririle aduc după ele o altă catastrofă, spun ecologiştii: dispariţia de pe pământ a unor specii de păsări şi animale care îşi pierd habitatul. Astfel, afirmă organizaţiile ecologiste, dispar anual în lume în medie 27 de mii de specii, printre care se numără bufniţa neagră, balena albastră şi dihorul. Această distrugere uriaşă este rezultatul expansiunii populaţiei umane. Paleontologul de la Universitatea din Chicago, David Iablonski explică cum stau lucrurile: „Nu avem idee cât de multe specii există şi câte dispar”; e reclamă deşănţată şi minciună. Bufniţa pătată este mult mai numeroasă decât înainte. De asemenea, balena albastră este mult mai numeroasă decât se credea înainte. Dihorul a fost de două ori declarat dispărut, pentru a fi găsit în alte locuri.

Desigur, există probleme de mediu create de om. Oraşele aglomerate din toată lumea suferă din cauza traficului intens, a poluării, a marii cantităţi de deşeuri depozitate. Milioane de oameni locuiesc în sărăcie extremă în vecinătatea gunoaielor. Dar politizarea problemelor de mediu, dispozitivele şi mijloacele folosite de controlorii naşterilor pentru reducerea populaţiei, nu au soluţionat nici una din aceste probleme reale, ci doar au contribuit la creşterea puterii şi bogăţiei birocraţiei internaţionale pe cheltuiala săracilor.