Cum Biserica trebuie să creeze cultura și civilizația
|Dr Anca-Maria Cernea, Asociația Medicilor Catolici din București
Discurs rostit la Forumul pro-life din Roma, 7 mai 2016
Partea a II-a
VIDEO
CUM BISERICA TREBUIE SĂ CREEZE CULTURA ȘI CIVILIZAȚIA
Biserica și războiul împotriva familiei și a vieții umane inocente
Papii Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea, Pius al XI-lea și Pius al XII-lea au condamnat cu toții în mod constant comunismul încă de la începuturile sale și au avertizat asupra faptului că comunismul era o amenințare față de familie. Din această atitudine a Bisericii s-au inspirat milioane de catolici din Europa atunci când au format rezistența anti-comunistă de dincolo de cortina de fier. Creștin-democrații au așezat fundamentul comunității europene post-belice, bazată de principiul subsidiarității.
Iar în est o generație întreagă a plătit cu sângele și cu viața sa credincioșia față de sfânta Biserică, fiind întărită de aceasta întru credință, călăuză morală, curaj și tărie.
Părinții d-nei dr. Cernea au fost logodiți timp de 17 ani, timp pe care tatăl ei l-a petrecut în închisoarea comunistă iar logodnica sa l-a așteptat cu fidelitate. Iar credincioșii au urmat Biserica lor și s-au încrezut în dânsa până la capăt.
Tatăl ei le spusese celor închiși cu el că Biserica Catolică a fost cea mai puternică forță spirituală din lume în lupta contra comunismului.
Nici unul dintre cei doisprezece episcopi greco-catolici n-a acceptat să renunțe la fidelitatea sa față de Sfântul Părinte. Șapte dintre ei au murit în închisoare. Papa Pius XII a fost citat spunând că el a fost mai norocos decât Domnul nostru: dintre cei doisprezece apostoli, a fost unul trădător, dar niciunul dintre cei doisprezece episcopi români greco-catolici nu l-a trădat pe Papa (!).
Din păcate Consiliul Vatican II (prin Papa Ioan al XXIII-lea) nu a condamnat comunismul, deși din toate timpurile Conciliile Bisericii au fost convocate pentru a reacționa față de eroare și a avertiza lumea împotriva ei.
Papa Ioan al XXIII-lea spunea că Biserica timpurilor sale preferă milostivirea și nu face condamnări, în ciuda faptului că mulți Părinți Conciliari erau de altă opinie. Astfel, cel mai mare eveniment al Bisericii din sec. XX a ignorat eroarea cea mai teribilă, cea mai homicidă din întreaga istorie umană.
De aici încolo Biserica nu a devenit favorabilă comunismului, dar a încetat să considere combaterea acestuia ca fiind o prioritate.
Cu puține excepții precum Cardinalul Wyszyński reprezentanții Bisericii au scăpat din vedere pericolul real al răspândirii comunismului și în anii 60 deja milioane de oameni au fost uciși în numele comunismului iar alte zeci de milioane de suflete și minți au fost deja infectate de virusul marxismului cultural. Creștin-democrații nu numai că au eșuat în a se opune comunismului dar chiar au devenit instrumente de răspândire în țările lor.
Papa Pius al XI-lea a dedicat o enciclica întreagă împotriva comunismului, Divini Redemptoris (1937), în care a specificat că atrocitățile comise de către comuniști în Uniunea Sovietică și în Spania nu sunt excese izolate, ci rodul natural al regimului comunist. Iar papa Pius al XII-lea a afirmat că ”Biserica va duce lupta până la capăt, deoarece valorile supreme sunt în joc: demnitatea omului și mântuirea sufletelor.”
Fără a idealiza capitalismul, papii au atras atenția că și acesta are nevoie de corecturi.
Biserica a trecut la o poziție neutră față de cele două blocuri, cerând guvernelor să-și asume noi roluri și să rezolve noi sarcini – contribuind astfel la secularizarea descrisă de Papa Benedict al XVI-lea. Astfel a slăbit rezistența creștinilor în est.
În ziua de astăzi ONU și EU sunt entitățile principale care conduc atacurile împotriva vieții, a familiei și a prezenței creștine în viața publică.
Deși instituțiile caritative precum ajutorul săracilor, școli, universități au fost inventate de către Biserică și secularizate de guverne după al doilea război mondial, papa Pius al XI-lea recomandă instituțiile caritative creștine a fiind remediul principal în fața sărăciei.
Pe când în 1963, anul publicării Pacem in Terris, deja jumătate din planetă era sub influența regimului comunist sovietic, papa Ioan al XXIII -lea a celebrat sfârșitul colonialismului și părea să nu observe că noile țări independente căzuseră de fapt sub o dominație mult mai rea. El a și proslăvit Organizația Națiunilor Unite.
În Populorum Progressio (1967), Paul VI a învinuit sărăcia lumii ca fiind un efect al colonialismului, și nu al comunismului – aceste țări fiind conduse de regimuri profund corupte, incompetente și în mod crud dictatoriale.
Aceasta a fost abordarea față de comunism a învățăturii sociale a Bisericii până la enciclica Papei Ioan Paul al II-lea Centesimus Annus, în care el a avertizat asupra erorilor de natură religioasă și a religiilor politice care pretind să creeze o societate perfectă pe pământ.
Paul VI prin Humanae Vitae și Papa Ioan Paul II prin Familiaris Consortio au oferit Bisericii fortărețe puternice ai culturii vieții și ai familiei împotriva asalturilor ideologiilor revoluționare marxiste, chiar dacă nu sunt menționate în aceste documente.
Datorită Papei Ioan Paul II, a Solidarității poloneze și a Președintelui Reagan, comunismul clasic a fost învins în majoritatea țărilor în 1989, însă s-a produs o mutație spre marxismul cultural.
Erorile Rusiei menționate în profeția de la Fatima au continuat să se răspândească.
Datorită faptului că de-alungul deceniilor combaterea marxismului a încetat să mai fie considerată o prioritate de către învățătura socială a Bisericii, s-a slăbit capacitatea credincioșilor, în special a politicienilor catolici, de a recunoaște și de a combate marxismul cultural. Astfel se ajunge la concluzia că este necesară limitarea capitalismului prin mai multe regularizări din partea guvernelor și a autorităților internaționale, ceea ce îi determină pe alegătorii creștini să voteze aripa politică stângă, favorizând marxismul cultural în cele din urmă.
Uniunea Europeană a respins rădăcinile ei creștine plantate de politicieni precum Robert Schuman, Alcide de Gasperi și Konrad Adenauer, impunând constant agenda marxismului cultural țărilor membre prin legislația ei anti-creștină iar celorlalte țărin prin presiune economică și politică.
În enciclicile Papei Francisc Evangelii Gaudium și Laudato Si apar frecvent termeni precum ”incluziune”, ”excluziune”, ”marginalizare” și ”dezvoltare durabilă”. Felul în care Papa Francisc critică libertatea economică este de o fermitate fără precedent: ”O astfel de economie ucide”.
Dr. Cernea care a trăit sub regimul comunist aduce mărturie că controlul guvernamental asupra economiei nu numai că nu ajută, dar de-a dreptul ruinează țări care au fost înainte prospere, cauzând nedreptăți, suferință și umilințe imense. Și se deschide o prăpastie enormă între clasa privilegiată și cea exploatată.
Problema zilelor noastre este mai degrabă un exces al reglementărilor decât lipsa acestora. Însă acolo unde este mai puțină intervenție guvernamentală, acolo este mai puțină sărăcie. Cea mai mare sărăcie și cea mai mare inegalitate între cetățenii privilegiați și cei săraci din America Latină se află astăzi în Cuba și Venezuela, unde economia este cea mai reglementată.
Suntem îngrijorați să vedem Biserica coborându-se într-un activism pământesc contaminat ideologic care încurajează anumite grupări ”progresive” care au câte un ”plan perfect” de a construi o ”lume perfectă” (după ce au scăpat de cea actuală) – precum ”mișcările populare”, ”ecologiștii”, ”pacifiștii”, ”autohtoniștii”, activiștii anti-discriminare și ”experții populațiilor”.
Din nefericire reprezentanții acestor grupări sunt priviți ca parteneri onorabili de discuție în ziua de astăzi de către Vatican, alături de De Castro și Evo Morales.
Caritas Internationalis cooperează cu ei în Forumul Social Mondial – o organizație care promovează avortul, homosexualitatea și comunismul în plan mondial.
Cooperarea cu comuniștii în lucruri practice, fără a-și pune întrebări asupra ideologiei greșite a marxismului, transformă pe catolici în simpatizanți ai comunismului.
Isus a fost foarte sever în privința priorităților când i-a spus lui Petru: „Inapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor.” (Mt.16:23) Interzicerea idolatriei este așezată înaintea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu.
Isus formulează astfel principiul subsidiarității: ”Dați-le voi să mănânce!” și nu cere împăraților să instituie sisteme de dreptate socială.
Creștinii n-ar trebui să accepte nici să sprijine concentrarea puterii în mâinile celor puțini, pentru că revoluționarii întotdeauna vor utiliza puterea împotriva creștinismului.
Atunci n-ar trebui să se mire dacă societatea este secularizată, caritatea este înlocuită de bunăstare, educația cu indoctrinarea ideologică și de perversiunea morală fățișă, grija față de bolnavi este înlocuită de eutanasie, libertatea conștiinței și a vorbirii este înlocuită de corectitudinea politică iar viața cetățenilor este reglementată detaliat de inginerii sociali, în timp ce cultura vieții și a familiei pierde în mod constant teren. N-ar trebui să ne mirăm dacă guvernele reușesc să corupă instituții creștine de caritate, obligându-le să renunțe la spiritul lor creștin în schimbul finanțării sau impunându-le practici contrare învățăturii Bisericii. Astfel multe ONG-uri vor renunța la spiritul creștin și se vor limita la activism social.
Viața și familia sunt în siguranță doar în cadrul civilizaței ideo-creștine! Țelurile noastre pro-life și pro-familie sunt de o importanță vitală! Însă dacă ne preocupăm doar de acestea și nu și de valorile credinței și ale moralei, nu le vom putea păstra nici pe acestea.
Dacă lăsăm controlul în mâinile celeilalte părți – asupra limbajului, culturii, mass-mediei, legislației, economiei, vieții publice, sănătății – atunci să nu ne mirăm că orice victorie am câștiga în favoarea familiei, va fi de scurtă durată.
Limbajul clar e extrem de important, căci cel politic corect crează multă confuzie. Acesta este unul dintre motivele pentru care catolicii nu pot avea o reprezentare politică; în consecință ei nu pot sprijini piața liberă, statul bonă, nu se vor putea opune imigrației musulmane, nu vor putea fi sceptici referitor la schimbările climatice, la rolul ONU.
Limbajul creștin posedă toate mijloacele pentru a descrie realitatea.
Dacă îți iei informațiile doar din mass-media, marxismul și situația din câmpul de luptă (spațiul public disputat în care ideologiile revoluționare care luptă contra creștinismului) sunt departe de a arăta deplorabile, cum sunt ele de fapt.
Încă există o majoritate tăcută a oamenilor normali, despre care nu se vorbește la știrile TV. Aceștia sunt milioanele de oameni care au venit la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea, spre ”surpriza” jurnaliștilor și a analiștilor. Aceștia sunt milioanale care au mărșăluit recent în Roma împotriva ideologiei gender și cei care protestează acum în Brazilia împotriva comunismului.
Aceștia au nevoie doar să fie conduși de către păstorii lor în lupta spirituală, căci doar astfel se pot câștiga războaiele culturale și cele politice.
Aceasta s-a întâmplat recent în Polonia, unde păstorii au predicat convertire și au condus ”ofensive de rugăciune”, acolo au fost capabili să rupă magia ideologiilor contemporane.
Secretul succesului nu a fost faptul că Biserica ar fi sprijinit un anumit partid, ci ea a inspirat și a creat în jurul ei un întreg univers viu.
Deci cum să stabilizăm lumea?
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. (Mt. 6:33.)
Atunci când există destulă sfințenie și virtute în comunitățile noastre, când destui oameni împărtășesc același criteriu obiectiv de valori morale (cele zece porunci), atunci nu avem nevoie să ne bizuim pe birocrații guvernelor atotputernice pentru a feri societatea să devină o junglă a nelegiuirii.
Atunci civilizația este puternică din punct de vedere moral și capabilă să se apere pe sine de barbarism și să predice evanghelia barbarilor și să-i convertească.
Astfel a creat Biserica o cultură și o civilizație creștină, aceasta ar trebui ca Biserica să facă în continuare.