DonațiiAjutați-ne cu o donație, prin PayPal sau transfer bancar!

Pudoarea în curs de extincție

Părintele Jose Maria Iraburu este o voce în pustiu în Sfânta Biserica, cu articolele prețioase ale domniei sale despre pudoare, alarmând Biserica că avem de-a face cu o virtute în curs de extincție.

Este evident că situația din lume și din Biserică cere o insistență în predicarea despre această virtute naturală și creștină. Părintele Iraburu semnalează zece adevăruri principale:

  1. Pudoarea a fost orânduită pentru a favoriza castitatea. Și precum virtutea castității este atât de valoroasă în toate stările poporului creștin, pierderea acestei virtuți este la fel de gravă. Păstrarea castității devine dificilă  acolo unde domnește impudoarea în îmbrăcăminte, în vorbire, în spectacole și în mediile publice. Ființa umană chemată să fie imagine a lui Dumezeu pentru aproapele său, se degradează prin impudoare, convertindu-se în instrumentul diavolului.
  2. Lumea seculară de-abia cunoaște valoarea pudorii, ea fiind la fel de necunoscută în cea mai mare parte a lumii antice. Și situația actuală a lumii referitor la impudoare și luxurie este asemănătoare cu cea în care s-a aflat Biserica în primele ei secole, sau chiar mai rău.

Creștinii degradați au devenit mondeni, ignoranți  a ”tot ce este în lume – pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii – nu este de la Tatăl, ci de la lume” (1Ioan 2,16)

 

  1. Dumnezeu a insuflat pudoarea în Adam și Eva , după păcat. Precum predicarea Bisericii afirmă adevărul original al căsătoriei, eliberând de multe corupții – ”la început nu a fost așa” (Mt 19.8) – tot astfel i-a revelat lumii prin predicarea ei că însuși Dumnezeu, după căderea bărbatului și a femeii , a vrut încă de la început să-i elibereze de rușinea de a se vedea dezbrăcați: ”le-a făcut îmbrăcăminte și i-a îmbrăcat” (Gen. 3.7-21). Așadar îmbrăcămintea este co-naturală cu naturalețea omului căzut; iar goliciuena este o indecență și un pericol.
  2. Evanghelia pudorii a fost o mare noutate pe care Biserica a predicat-o lumii antice cu multă forță. Mărturia pudorii a fost în primele secole ocazia de multe convertiri pentru Biserică și de asemenea pentru multe cazuri de martiriu. Și la fel precum Occidentul creștin a răspândit pudoarea și castitatea cu lumina lui Cristos în întreaga lume, acum, căzută în apostazie, a devenit în mod logic cel mai mare difuzor al impudorii și a luxuriei printre națiuni. Corruptio optimi pessima. Însă este evident că unul dintre elementele noii evanghelizări trebuie să fie predicarea și mărturia Evangheliei pudorii și a castității, care este necunoscută, a ceva nou pentru lume și pentru a bună parte din poporul creștin.
  3. Impudoarea este o ocazie proximă de păcat. Vanitatea și senzualitatea femeii conduc la impudoare și cu ușurință se trezește luxuria în bărbat: ”Eu însă vă spun că oricine privește o femeie, dorind-o, a și comis adulter cu ea în inima lui.” (Mt. 5.28) Și de aceea bărbatul trebuie să se decidă în relația sa cu femeia. Din acest motiv toate formele de impudoare în ceea ce privește îmbrăcămintea, cuvintele, obiceiurile, spectacolele, cărțile sunt un scandal.

”Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceștia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar și să fie aruncat în adâncul mării.
     Vai lumii pentru scandaluri!
Căci este inevitabil  să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul. ” (Mt 18,6-7)

  1. Harul lui Dumnezeu conduce la conștientizarea simțurilor, de exemplu cel al vederii, atunci când apare tentația impudorii. Și de asemenea conduce la evitarea frecventării acelor locuri în care pudoarea este atacată cu tentații deosebit de grave, cum se întâmplă în anumite jocuri sau spectacole. Dacă creștinul nu se obișnuiește cu harul lui Cristos întru mortificarea habituală a simțurilor, va fi imposibil pentru el să evite păcatul și mai imposibil să meargă înainte pe drumul sfințeniei. De aceea spune Sfântul Ioan al Crucii:

”Oh, dacă oamenii ar ști câtă privare de lumina dumnezeiască  îi aduce această orbire pe care le-o cauzează afecțiunile și poftele lor, cât rău și câte daune le atrage căderea zilnică în atâtea lucruri față de care nu se mortifică!”

  1. Lumea prezentă în loc să fie o mare școală a impudorii, este prin ea însăși o mare școală pentru exercitatea virtuții pudorii. Lumea caută să inoculeze impudoarea și luxuria încă din școală, în toate ambientele și la toate ocaziile. Față de această agresiune a răului poți doar rezista printr-un exercițiu foarte continuu și energic al virtuților. Precum acestea cresc prin actele intense, de aceea de fiecare dată când simțurile creștinului primesc  o incitare spre păcat respingându-o prin harul lui Dumnezeu, pudoarea și castitatea cresc în el de fiecare dată.  Și totodată cresc toate virtuțile morale, căci toate sunt conectate și cresc unite, precum degetele unei mâini.  Și Dumnezeu dorește ca în acest exercițiu sfințitor creștinul, respingând tentația,  să nu se limiteze în a realiza acte negative – chiar dacă în realitate toate actele sunt pozitive – ci întotdeauna să-l motiveze negațiile prin acte pozitive de iubire și fidelitate față de Cristos Mirele: ”Doamne, în Tine îmi centrez inima pentru iubire și o eliberez de orice creatură.”
  2. Predicarea insuficientă a Evangheliei pudorii și a castității este cauza principală a degradării crescânde a acestei virtuți în lume și în Biserică. Biserica are de suferit în aceste chestiuni scandaloase și foarte dureroase. Cauza principală nu este răutatea lumii înconjurătoare, ci reducerea la tăcere a doctrinei creștine despre această chestiune și implicit o acceptare ideologică a impudorii ca și cum ar fi un progres al conștiinței morale a umanității moderne. Doar predicarea Evagheliei , doar a adevărului, pot învinge relele acestei lumi sau cel puțin să ne elibereze de ele.
  3. Pudoarea creștină nu se limitează la evitarea scandalului, ci dorește să exprime sfințenia lui Cristos. În forme noi care iluminează obscuritatea lumii prin bunătatea și frumusețea ei. Noi creștinii nu am fost trimiși în lume de Cristos pentru a nu face răul, ci pentru a răspândi și înmulți toate categoriile binelui. Adică pentru re-novarea lumii în lumina Evangheliei, creând noi forme, noi mode și noi obiceiuri. Cel mai bun mod – și singurul – pe care creștinul îl poate folosi pentru a evita participarea la rău  este afirmarea noilor moduri de bine.

”Nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții ca să înțelegeți care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit.” Ro 12.2)

  1. Laici, preoți și călugări, toți creștinii suntem chemați la sfințenie, și de asemenea și la practicarea pudorii și a castității. Referitor la îmbrăcăminte, toate persoanele consacrate precum și cei seculari trebuie să reflecteze sfințenia, sărăcia și demnitatea lui Cristos. Chiar dacă în moduri diferite, după starea lor, și unii și alții trebuie să se îmbrace în moduri absolut decente. De fapt, o eterogenitate extremă în îmbrăcămintea persoanelor consacrate și a laicilor este străină tradiției catolice și s-a putut produce doar în timpuri de apostazie generalizată printre cei botezați și în curs de mondenizare.

 

 

 

http://www.infocatolica.com/blog/reforma.php/1205301104-elogio-del-pudor?fbclid=IwAR13VtYNknxFErxc0ZGqgjmEx3lCao2UueUw4NsP1LSQQ_ZnpkYY518YSJI