De ce Academia Pontificală pentru Viață trebuie să fie Pro-Life

sau subminarea scopului Academiei Pontificale pentru Viață așa cum a fost inițial prevăzut de Sfântul Ioan Paul al II – lea

de pr. Shenan Boquet, presedinte Human Life International

 Un eticist anglican care crede că avortul ar trebui să fie legal până la 18 săptămâni de sarcină a fost numit la Academia Pontificală pentru Viață (PAV) de către Papa Francis. Mulți activiști pro-life sunt foarte nemulțumiți de acestă numire.

Austen Ivereigh a afirmat că astfel de preocupări sunt mai degrabă  fundamental ideologice, decât morale. Numirea Rev. Nigel Biggar la Academia Pro-Life a Vaticanului, spune Ivereigh, reprezintă sfârșitul unei „purități ideologice” excesive și dăunătoare care a infectat Academia sub Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict al XVI-lea.

Numirea lui Biggar va permite Academiei să fie „în dialog” cu aceia care împărtășesc unele valori, dar nu toate,  „pentru a construi consensul pro-life, ori de câte ori este posibil, dincolo de diviziunile religioase”.

Deși la prima vedere aceste valori par a fi obiective admirabile, mai mulți foști membri ai PAV nu împărtășesc aceleași idei și nu sunt de acord cu aceste ideologii. Ei cred că numirea lui Biggar modifică fundamental și totodată subminează natura și scopul Academiei așa cum au fost inițial prevăzute de Sfântul Ioan Paul al II – lea.

O analogie ar putea fi utilă pentru a ilustra motivul pentru care cei pro-life sunt deranjați de acestă numire.

Să presupunem că Academia Pontificală pentru Științe Sociale (PASS) a acordat calitatea de membru unui savant și medic non-catolic care este de acord cu Biserica referitor la chestiunile legate de imigrație, dar care susține de asemenea că sclavia este acceptabilă în anumite cazuri și chiar a afirmat în mod public că ar putea fi legală în anumite cazuri. Ar trebui ca savantul să-și păstreze calitatea de membru în cadrul academiei? Dacă nu, de ce nu?

Dacă persoana și-ar păstra calitatea de membru, ar urma să vedem indignarea catolicilor de pretutindeni, precum și din partea mass-mediei. Și pe bună dreptate. Catolicii și mass-media, așteaptă cel mai înalt standard etic din partea Bisericii Catolice. A onora un avocat pro-sclavie cu o numire la o academie pontificală ar încălca în mod clar acel standard, semănând îndoieli cu privire la angajamentul Bisericii de a se opune sclaviei și, astfel, ar provoca scandal.

Biserica Catolică crede în mod corect că avortul – uciderea intenționată a unei ființe umane nevinovate – merită aceeași interdicție absolută și lipsă de  compromis moral ca și în cazul sclaviei.

Sublinierea de către susținătorii numirii lui Biggar în PAV a faptului că acesta aprobă doar avortul până la 18 săptămâni, nu este deloc reconfortant. Așa cum nu vom accepta niciodată o astfel de apărare din partea unui gânditor care apără sclavia doar în anumite cazuri, cu atât mai mult, nu ar trebui să acceptăm apărarea celui care sprijină uciderea copiilor nenăscuți doar în anumite cazuri. Aceasta este gravitatea chestiunii în cauză.

Ivereigh citează dintr-un articol scris de către Biggar, explicând modul în care credința sa l-a inspirat să pledeze pentru alte restricții privind avortul decât există în prezent în legislația britanică. În timp ce unele dintre pasaje indică zone de acord și în timp ce este încurajator faptul că Biggar dorește să extindă unele protecții suplimentare pentru copiii nenăscuți, găsim de asemenea două propoziții care sunt deosebit de revelatoare:

Un „creștin augustinian” [Biggar] spune că „ar trebui să se recunoască faptul că nu este clar în ce moment o ființă umană în curs de dezvoltare devine o persoană care merită dreptul civil să nu fie vătămată în condiții normale”.

Este mult mai bine, spune el, „că recunoaștem incertitudinea referitoare la statutul fătului decât să pretindem că nu este important deloc.”

Ivereigh își încheie citarea din articolul lui Biggar: „Cu tot respectul față de câțiva bioeticieni catolici, mi se pare că acest tip de raționament din principiile creștine lipsea prea mult în unele dintre mărturiile noastre pro-viață”.

Dar raționamentul lui Biggar în acest caz nu are nici un fundament în principiile creștine. Nu este nici măcar un raționament din principiile științifice pe care academia il poate discuta, deoarece reprezintă o respingere a faptului științific prezentat în fiecare manual de embriologie: Din momentul concepției / fertilizării este prezent un nou membru al speciei umane. Răspunderea creștină adaugă la acest fapt științific adevărul valorii inestimabile a fiecărei persoane umane, făcută după chipul lui Dumnezeu, care nu poate fi ucis pentru nici un motiv.

Susținerea că există o incertitudine în ceea ce privește „statutul” fătului nu este „nici un fel de raționament care să-și aibă bazele în principiile creștine” sau care să lipsească din mișcarea pro-viață sau PAV. Dimpotrivă, tocmai din acest motiv a fost creat PAV de către Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea pentru a i se opune acestui tip de raționament împotriva vieții.

Aceste diferențe academice, cu un real risc de  impact negativ în lume, nu sunt deloc de neglijat. Savanții și avocații pro-viață sunt acum familiarizați cu acuzația că, prin apărarea fără îndoială a învățăturilor Bisericii cu privire la viață, sunt cumva „în afara” pontificatului Papei Francis. Luând în considerare afirmațiile din trecut ale Sfântului Părinte care condamnă avortul, el ar fi jignit de ideea că pentru el avortul ar fi altceva decât un rău grav. Cu toate acestea, o percepție crescândă că Sfântul Părinte dorește într-un fel „înmuierea” învățăturilor Bisericii cu privire la chestiuni de viață și familie este din ce în ce mai folosită ca intrument de tortură  împotriva acelor catolici care se află în teritoriul inamic: de exemplu cei care se opun majorității pro-avort în Statele Unite.

Indiferent de intențiile admirabile ale conducerii PAV, efectul real al numirii unui susținător al avortului este același ca și în cazul în care ar fi numit un avocat pro-sclavie: tăcerea Bisericii în ochii publicului și faptul că nu își spune punctul de vedere conform învătăturii împotriva avortul la fel de serios ca în trecut. Acest lucru are un impact direct asupra susținătorilor pro-life din lume, care sunt expuși acuzației de a fi „mai catolici” decât Vaticanul.

Dacă Academia Pontificală responsabilă cu susținerea acestei învățături se ocupă de construirea unui „consens” care lasă pe dinafară pe cei nenăscuți, ce a mai rămas din autoritatea catolicilor care se opun tuturor avorturilor?

Cei care au susținut numirea lui Biggar au observat că este mai bine cunoscut pentru lucrarea sa care se opune legalizării eutanasiei și că este important ca Biserica Catolică să fie în „dialog” cu gânditorii cu care nu este pe aceeași lungime de undă.

Este bine, fără nici o îndoială, că Biggar se opune uciderii celor vulnerabili la sfârșitul vieții. Biserica cere acum să extindă aceeași protecție la frații și surorile noastre la începutul vieții lor.

De asemenea, este bine ca Vaticanul să aibă un dialog cu un gânditor precum Biggar, care, pe toate căile, își ia în serios credința creștină, chiar dacă concluziile sale despre avort sunt eronate. Nimeni nu a spus că un astfel de angajament nu ar trebui să aibă loc, ci doar că termenii și stabilirea unui astfel de angajament contează.

Există câteva moduri perfect acceptabile de a dialoga cu aceia care nu împărtășesc întreaga viziune a Bisericii Catolice despre viață umană. Onorându-i pe aceștia cu calitatea de membrii ai Academiei Pontificale, care este dedicată susținerii aceastei învățături, nu este unul dintre ele.