Sfântul Iosif, Modestie și Paternitate după Episcopul Dominique Rey

Pr. Giordano în România, 11 octombrie 2023

               Cum am putea caracteriza această frumoasă figură biblică a Sfântului Iosif? Acest om tăcut, retras. I-aș putea defini psihologia spirituală printr-o singură trăsătură: modestia.

Lumea noastră este voiajeră. Totul trebuie arătat și totul trebuie spus tot timpul. Succesul reality show-urilor, domnia exteriorizării – când ne afișăm intimitatea și stările de spirit pe rețelele de socializare – supraexpunerea mediatică a emoțiilor și imaginii noastre de sine… toate mărturisesc nerușinarea. Invazia ecranelor plate nu este doar o realizare tehnologică, ci și o revoluție optică: imaginea devine sursă de lumină, de aici și fascinația pe care o exercită. În acest fel, știința a oferit nerușinării mijloacele de a stăpâni.

Necuviința poate fi găsită nu doar în mass-media, ci și pe străzi, în stiluri de îmbrăcăminte indecente menite să stârnească privirea și în modul în care oamenii își pun în scenă trupurile. Obrăznicia afectează și lumea artistică, până în punctul distrugerii imaginii unei persoane sau până la caricaturizarea acesteia. Nerușinarea afectează și lumea medicală, când pacientul sau persoana în vârstă nu mai este considerată pentru sine, ci prin boala sa, handicapul său, organele sale bolnave… Nerușinarea se manifestă prin instrumentalizarea corpului, reducerea lui la unicul scop de plăcere și comercializare.

Părinții lui Isus, Maria și Iosif

Dimpotrivă, Sfântul Iosif ne oferă mărturia modestiei. O modestie de tăcere, rezervare naturală și aducere aminte. Iosif păstrează intimitatea fiului său adoptiv, Isus. El respectă distincția soției sale, în misterul concepției  feciorelnice și al maternității divine. Simplitatea lui Iosif învăluie și protejează Sfânta Familie.

Modestia lui Iosif nu este nici rușine, care exprimă disprețul de sine, nici prudență, care afectează o rezervă trufașă. Decența lui Iosif este garanția misterului care se desfășoară în el, misterul propriei sale alegeri. Este modificarea simțurilor, antidotul deșertăciunii, izvorul castității sale, refugiul rugăciunii sale. Există ceva despre Sfânta Familie care nu poate fi niciodată pe deplin cunoscut sau stăpânit. Există un element de taină care cere diminuarea de sine și în care se cuibăresc atât libertatea lui Dumnezeu care cheamă, cât și libertatea răspunsului: Amin al lui Isus și fiat-ul Sfintei Maria. Atât Isus cât și Maria găsesc refugiu în modestia Sfântului Iosif.

 Sfântul Iosif  nu doar a practicat modestia; ci ne-a învățat-o. La școala lui, învăț că secretul sufletului meu nu va fi niciodată accesibil altora, că mișcarea de a mă întoarce asupra sinelui întâlnește o prezență vie pe care o adăpostesc, aceea a lui Dumnezeu; o prezență interioară, trinitară, care îmi justifică viața și este punctul de plecare al rugăciunii mele.

Atitudinea modestă pe care ne-o învață Sfântul Iosif, în contact cu Sfânta Maria și cu Isus, este și delicatețea întâlnirii cu alții, fără a-i monopoliza. Iosif ne învață că putem iubi fără a poseda. Abstinența Sfântului Iosif este alcătuită din ascultare, din atenție intensă către Sfânta Maria și a copilului Isus, care a fost încredințat în grija lui. Această modestie este o expresie a carității. Modestia ne protejează de pretența invazivă de a ști totul despre ceilalți sau de a dezvălui totul despre noi înșine. Este fiica ascultării. Ea atestă primatul harului și al transcendenței lui Dumnezeu. Este docilitate în fața inițiativelor Domnului. Modestia este smerenia de a accepta că Duhul Sfânt merge înaintea noastră pe căi pe care nu le-am trasat.

              Respectând planul lui Dumnezeu pentru Sfânta Maria, chiar până în punctul de a accepta să se retragă cu toată discreția (prin repudiere în secret), Iosif neagă o masculinitate care exclude feminitatea, o masculinitate masochistă, o voință de putere care nu include delicatețea și fragilitatea cerută de soția și de copilul nou-născut. Toate formele de totalitarism care au însângerat secolul al XX-lea au fost hrănite de exaltarea acestei virilități dominatoare și distructive, care duce inexorabil la dezumanizare pentru că alungă fragilitatea. Iosif ne vorbește despre modestie, dar și despre paternitate. Psihologii vorbesc adesea despre criza actuală a paternității. Când ne uităm la evoluția profundă a societății, nu vedem doar o îmbătrânire considerabilă a populației europene (în 20 de ani, 1 din 3 persoane va avea peste 50 de ani), cu toate consecințele economice și sociale pe care le presupune această seniorizare, dar , și paradoxal, o puerilizare a omului contemporan. Într-o lume lovită de „eclipsa lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea), această infantilizare este caracterizată de iluzia omnipotenței și a suveranității individuale și de căutarea satisfacerii narcisiste imediate a dorințelor.    Infantilizarea are loc pentru că figura paternă s-a retras. Tatăl este scos din atribuții. El este în altă parte. A devenit uneori fratele mai mare, mai degrabă confidentul decât modelul. Sau, dimpotrivă, autoritatea lui s-a transformat în autoritarism. Este tatăl crud care exercită violență și constrângere, tatăl castrator sau biciuitor care înstrăinează și zdrobește.

Această criză a paternității este pusă pe fundalul creșterii „mamei”, a nevoii de „cocooning”(protecție) și a relațiilor calde, de contopire. Bazate pe teoria genului, numeroase studii înfloresc datorită declinului masculinității. Aceste imagini deteriorate ale paternității pot fi parțial explicate prin estomparea identităților sexuale. Ei poartă semințele violenței, ale nevrozelor și a ale patologiilor. Ele conduc la homosexualitate. De asemenea, deteriorează imaginea lui Dumnezeu ca Tată.

Sfântul Iosif din Nazaret ne invită să reabilităm identitatea masculină a tatălui. Maternitatea este un act de încarnare; paternitatea este un act de adopție. Mama „știe”, că etimologic, din ea se naște copilul. Tatăl, în schimb, „recunoaște”. Tatăl binecuvântează copilul. El își dezvăluie și confirmă unicitatea, distincția. Căci vocația tatălui este de a numi, adică de a da o identitate. Prin impunerea numelui de familie, el transmite moștenirea; prin desemnarea prenumelui, el semnifică unicitatea. Femeia care trăiește extraordinara aventură a nașterii fizice poartă cu ea o certitudine la care tatăl nu va avea niciodată acces deplin. Căci toată maternitatea este dominată de interioritate. Este liniștitor și hrănitor. Undeva , copilul va păstra mereu o urmă, uneori o formă de nostalgie, a pântecului care l-a adăpostit. Tatăl, în schimb, subliniază separarea. Tatăl naște din afară. Misiunea lui este de a-și iniția fiul în viața socială prin învățare și ritual. A iniția presupune înscrierea copilului într-o filiație, o istorie, un antecedent. De aceea, Evanghelia lui Matei evocă figura lui Iosif în cadrul unei genealogii. Cu cât este un spațiu de trăire a distincției, unitatea familială este un loc al memoriei, o amintire atât de indispensabilă într-o lume amnezică care și-a pierdut rădăcinile. Tragedia actualului proiect de lege privind adopția copiilor de către cuplurile homosexuale este că, nu doar că îi privează pe copii de distincția sexuală asimetrică a părinților, atât de necesară construcției lor psihice, ci îi lipsește și de accesul la originile lor, la genealogia care constituie identitatea lor.

Sfântul Iosif își asumă pe deplin această diaconie de transmitere.  Când  Isus era adolescent, el l-a învățat meseria de tâmplar. L-a învățat, așa cum i-a învățat pe toți copiii evrei, Tora, legea divină… Această lege care amintește omului de limitele sale, granița care îl desparte de Dumnezeu și, în același timp, îl unește cu ceilalți, această lege care amintește tuturor de principiile umanității și ale sociabilității. Într-adevăr, legea îi ordonă copilului  obiectivitatea rațiunii, să treacă dincolo de sentiment, să se elibereze de narcisism și de relația de fuziune cu mama sa.

Ca toți tații, misiunea Sfântului Iosif este de a-și ajuta copilul să-și ia zborul în aventura vieții, să devină subiectul propriei istorii, să-și identifice singularitatea, să se deschidă către viitor și către ceilalți, către destinul său de om. Și această naștere este dureroasă, așa cum arată scena de recuperare.

Paternitatea înseamnă  exercitarea autorității. Autoritatea, în sensul ei etimologic, înseamnă „a crește”. Această funcție paternă nu este înnăscută. Mai întâi suntem născuți fii, iar mai târziu devenim tați. Educația nu ar trebui să învățe un fiu să fie fiu, astfel încât într-o zi să aibă șanse să devină tată? În acest fel, am putea înțelege cuvintele lui Isus în sens pedagogic: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul” (In 14, 6). Prea multe dintre exemplele de astăzi arată că putem împiedica dezvoltarea lentă psihologică și spirituală a maturității unui tânăr. Îi putem jefui copilăria unui tânăr tratându-l prea devreme ca adult, scutindu-l de legea care ordonează rațiunea în vederea binelui comun, renunțând la disciplina și efortul constructiv care permit accesul la realismul  vieții cotidiene și la alteritate.

Sfântul Iosif și-a exercitat sarcina paternă în lepădare de sine, bazată pe o dublă renunțare: în primul rând, o renunțare la paternitatea naturală față de Isus, care nu a fost născut din trupul său; în al doilea rând, o renunțare la unirea trupească față de Maria, deoarece ea a conceput fără el, prin acțiunea Duhului Sfânt. În cadrul acestei duble renunțări, Iosif devine tatăl adoptiv al Fiului Tatălui etern. În Isus, Dumnezeu a vrut să asculte de un om. Isus a ascultat de Sfântul Iosif, care la rândul său a ascultat de Tatăl. Sfântul Iosif cunoștea superioritatea inferiorului său. Și tocmai în această cunoaștere se află smerenia lui profundă.

Dându-i numele Isus, așa cum este consemnat de Sfântul Matei (prima vestire a Veștii bune); prin vărsarea primelor picături din sângele lui Isus la circumcizia sa, ca un preludiu al Pătimirilor sale; prin salvarea autorului mântuirii de mânia lui Irod prin fuga în Egipt, Sfântul Iosif îl inițiază providențial pe fiul său adoptiv în misiunea sa răscumpărătoare, în vocația sa de victimă și de preot. Dar întotdeauna înfăptuiește această misiune profetică pe plan secund, dându-se tot mai mult înapoi, retrăgându-se tot mai mult, până când Cristos preia tot spațiul, apoi, ca și Botezătorul, el dispare cu totul din Evanghelie pe măsură ce Isus intră în slujirea sa publică.

Pentru cei care îl iubesc, Dumnezeu nu este pur și simplu prezent în ei. El este „manifestat” prin ei. Ceva din el devine vizibil  celorlalți din scânteia iubirii sale care pulsează în inimile martorilor săi. 

În felul acesta, Sfântul Iosif, care a fost  atât de aproape de Fiul său, ne reflectă lumina lui Isus. În această zi, credința Sfântului Iosif ne vorbește despre modestia și paternitatea infinită a lui Dumnezeu.

Rev. Pr. Francesco Giordano, STD

Director Human Life International pentru Roma și Europa

Universitatea Pontificală Sf. Thomas Aquinas „Angelicum”, Facultatea de Teologie

Universitatea Catolică din America, Programul Roma la Facultatea de Teologie

Turneul de Conferințe pentru seminariști în România, 10-14 octombrie 2023
Traducere: Camelia Macovei, Asociația Darul Vieții (HLI Romania)