Tema suferința este marea piatra de poticnire a omenirii, unde opiniile seculare diverg în mod cras față de cele ale creștinilor. Chiar și în interiorul cercurilor creștine de multe ori suferința și purtarea Crucii lui Cristos este teoretizată cu multă vervă dar în viața de zi cu zi ea este acceptată doar până la un anumit punct . Din fericire, Biserica Catolică ne vine în ajutor prin
Enciclica Salvifici Doloris – „Despre sensul creștin al suferinței umane”, a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, care ne arată că
1. Suferința face parte din experiența universală a omului
Sf. Papă Ioan Paul al II-lea pornește de la realitatea că suferința este prezentă în existența fiecărui om. Ea poate fi fizică, psihică, morală sau spirituală și apare sub forme foarte diferite: boală, infirmitate, pierderea unei persoane, singurătate, nedreptate, limitare și apropierea morții.
Suferința ridică însă una dintre cele mai dificile întrebări: de ce suferă omul? Creștinismul nu oferă un răspuns simplist, ca și cum orice suferință ar fi o pedeapsă directă pentru un păcat. Misterul suferinței trebuie privit în lumina întregii Revelații și, mai ales, în lumina lui Cristos.
2. Cristos este cheia înțelegerii suferinței
Centrul enciclicei este Cristos răstignit.
Dumnezeu nu rămâne distant în fața suferinței omului. În Cristos, El intră în însăși experiența suferinței umane. Isus suferă, este respins, este condamnat, poartă Crucea și moare.
Prin urmare, răspunsul creștin la suferință nu este doar o explicație teoretică, ci întâlnirea cu o Persoană care a suferit împreună cu noi și pentru noi.
Crucea arată că suferința, deși rămâne un rău și nu trebuie căutată pentru ea însăși, poate primi un sens nou prin iubire.
3. Suferința lui Cristos are valoare răscumpărătoare
Una dintre ideile fundamentale ale enciclicei este că suferința lui Cristos nu a fost lipsită de sens. Prin iubirea Sa și prin ascultarea față de Tatăl, Cristos transformă Crucea în instrument al mântuirii.
De aici rezultă ceea ce Ioan Paul al II-lea numește „suferința răscumpărătoare”.
Creștinul poate, prin har, să-și unească propriile suferințe cu suferința lui Cristos. Astfel, suferința sa poate deveni o participare la lucrarea iubirii răscumpărătoare a lui Cristos.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu dorește durerea sau că trebuie să provocăm suferința. Înseamnă că, atunci când suferința inevitabilă apare, ea poate fi trăită în unire cu Cristos și poate primi o valoare spirituală.
4. „În trupul meu împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos”
Ioan Paul al II-lea explică în mod deosebit textul Sfântului Pavel:
„În trupul meu împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos” (Col 1,24).
Nu înseamnă că Jertfei lui Cristos i-ar lipsi ceva în ceea ce privește eficacitatea ei mântuitoare. Ci că Cristos îl invită pe om să participe la propria Sa suferință răscumpărătoare.
Suferința creștinului, unită cu Cristos, poate deveni o formă de iubire oferită pentru ceilalți.
5. Suferința îl poate face pe om să descopere solidaritatea
Un alt aspect foarte important este că omul care suferă nu este doar cineva care primește ajutor.
Cel care vine în întâmpinarea suferindului poate primi și el ceva: posibilitatea de a manifesta iubire, compasiune, milostivire și solidaritate.
De aceea, creștinul este chemat să nu abandoneze persoana bolnavă sau muribundă. Suferința celuilalt devine o chemare la iubire concretă.
Această idee se leagă foarte bine de parabola Bunului Samaritean: adevărata compasiune nu elimină persoana care suferă, ci se apropie de ea, îi îngrijește rănile și rămâne alături de ea.
6. Cristos este prezent în omul care suferă
Unul dintre cele mai profunde mesaje ale enciclicei este că omul care suferă are o demnitate care nu este diminuată de boală, handicap, dependență sau apropierea morții.
În perspectiva creștină, Cristos însuși poate fi întâlnit în persoana care suferă.
De aceea, răspunsul la suferință nu poate fi: „Viața aceasta nu mai are valoare pentru că persoana nu mai este autonomă sau sănătoasă.”
Dimpotrivă, tocmai omul vulnerabil cere o iubire mai atentă și mai generoasă.
7. Suferința nu trebuie să ducă la disperare
Ioan Paul al II-lea insistă asupra faptului că suferința poate deveni o încercare a speranței.
Credința creștină nu spune că moartea este sfârșitul. Omul este destinat vieții veșnice. De aceea, apropierea morții poate fi și un timp de pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Această perspectivă este foarte importantă pentru îngrijirea muribundului: nu trebuie să reducem sfârșitul vieții la simpla gestionare a simptomelor fizice. Persoana are și o nevoie spirituală profundă: de iubire, prezență, reconciliere, rugăciune, sacramente și speranță.
8. Biserica are o misiune față de cei care suferă
Ioan Paul al II-lea arată că Biserica trebuie să continue misiunea lui Cristos față de cei bolnavi și suferinzi.
Această misiune include:
apropierea de cel bolnav; alinarea durerii; îngrijirea concretă; compasiunea;
sprijinul familiei; rugăciunea; sacramentele; însoțirea spirituală; păstrarea speranței.
Așadar, nu este suficient să spunem unei persoane care suferă că suferința ei are un sens. Creștinul trebuie să se apropie efectiv de ea și să-i ofere ajutor.
9. Suferința nu justifică provocarea morții
În logica enciclicei, faptul că suferința poate avea o valoare spirituală nu înseamnă că omul trebuie să provoace suferința sau să refuze tratamentele necesare.
Există o diferență fundamentală între:
a provoca moartea pentru a elimina suferința și
a accepta limitele inevitabile ale existenței și a continua să îngrijești persoana.
Creștinul nu este chemat să „elimine” omul care suferă, ci să elimine, pe cât posibil, singurătatea, abandonul, durerea inutilă și lipsa de îngrijire.
Ideea centrală
Dacă ar fi să reducem Salvifici Doloris la o singură idee, aceasta ar fi:
Suferința, care în sine rămâne un mister și un rău, își poate găsi în Cristos un sens răscumpărător. Cristos nu îl abandonează pe omul care suferă, ci intră în suferința lui; iar omul este chemat să-și unească suferința cu Crucea lui Cristos și, în același timp, să devină pentru ceilalți un instrument al iubirii și al compasiunii.
Părintele Shenan Boquet a evidențiat într-un podcast recent importanța pregătirii spirituale pentru moarte, atât a celui aflat în stadiile finale ale vieții sau suferind de o boală incurabilă, cât și a familiei sale.
Ideea centrală este că nu trebuie să ne fie teamă să vorbim despre sfârșitul vieții. Persoana trebuie ajutată să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu și să privească timpul care îi mai este oferit nu cu disperare, ci cu încredere și recunoștință față de Dumnezeu.
Suferința nu înseamnă că Dumnezeu dorește răul omului. El o permite și poate folosi acest timp pentru ca omul să se apropie mai mult de El, să învețe să se încreadă în El și să-și întărească credința. Chiar și apropierea morții sau felul în care aceasta va surveni nu trebuie să ducă la frică, descurajare sau disperare.
Această atitudine nu este importantă doar pentru bolnav, ci și pentru familie și pentru cei care îl însoțesc. Însoțirea unui om aflat în suferință este comparată cu momentul din Ghetsimani și cu gestul Veronicăi, care, în mijlocul mulțimii și în ciuda riscului de a fi batjocorită, s-a apropiat de Isus și I-a șters fața.
- l însoți pe cel care suferă până la moarte înseamnă, în esență, un act de mare iubire: să rămâi alături de el, să-i alini suferința, să nu fugi de realitatea morții și să-l ajuți să-și pună încrederea în Dumnezeu. Tocmai pentru că oamenilor le este greu să accepte suferința, această slujire cere curaj, credință și multă iubire.
Sf. Tereza de Lisieux s-a întrebat la sfârșitul vieții, după ce a trecut prin boală grea: ”Am suferit mult dar oare am suferit și bine?”
Da. În tradiția catolică există numeroși sfinți care au vorbit foarte puternic despre acceptarea suferinței din iubire pentru Cristos, nu pentru că suferința ar fi un bine în sine, ci pentru că, unită cu Patimile lui Cristos, poate deveni o cale de iubire și sfințire.
De aceea creștinii văd moartea ce find întâlnire cea mult-așteptată cu Mirele Cristos care ne va elibera din această vale de lacrimi. Biserica ne îndeamnă să ne pregătim întru rugăciune mai ales către Preasfânta Fecioară Maria pentru o moarte bună. Cea mai bună pregătire pentru moarte este o viață virtuoasă, ne îndeamnă toți scriitorii spirituali. Dacă nu înțelegem la timp acest imperativ major al vieții spirituale, cu siguranță vom avea motive să ne temem de moarte și ne va lipsi lumina Spiritului Sfânt pentru a vedea și a spera în ceea ce este dincolo de această treaptă.