Dificultatea sau ușurința trăirii castității depinde, de fapt, de contextul vieții fiecăruia

Castitatea este ușoară pentru cel care trăiește în har

Pr. José María Iraburu: argumentează că castitatea nu este o virtute imposibilă, așa cum afirmă unii, ci devine chiar relativ ușoară pentru cei care trăiesc cu adevărat în harul lui Dumnezeu. Atât păcătoșii, cât și sfinții pot afirma că e o virtute dificilă, dar din motive diferite: unii pentru a-și justifica păcatele, ceilalți pentru a încuraja vigilența și rugăciunea. Dificultatea sau ușurința unei virtuți depinde, de fapt, de contextul vieții fiecăruia.

Autorul subliniază că, în comparație cu alte patimi precum mândria, vanitatea sau lăcomia, castitatea este mai ușor de dobândit, cu condiția ca persoana să se îndepărteze de obiceiurile lumești erotizante și să urmeze o viață autentic creștină: rugăciune, sacramente, muncă și recreere bine folosită. Într-un asemenea cadru, harul lui Dumnezeu face virtutea castității perfect posibilă. Dimpotrivă, dacă cineva trăiește „după lume”, fără hrană spirituală și fără a evita ocaziile de păcat, orice virtute, nu doar castitatea, devine aproape imposibilă.

Castitatea este o virtute, adică o forță spirituală dobândită prin exercițiu. Pe măsură ce crește în suflet, se manifestă mai ușor și mai sigur: începând cu lupta dintre trup și suflet, se ajunge la pace și, în final, la victorie și libertate. Aceste etape – luptă, pace, libertate – sunt normale în viața spirituală a oricărui creștin matur.

Părintele Iraburu combate ideea, populară în cultura modernă, că sexualitatea este un impuls de nestăvilit și că orice încercare de a o controla ar fi nesănătoasă psihic. Autorul oferă două contraargumente clare:

1. Și agresivitatea este un impuls primar, dar toți sunt de acord că trebuie controlată și socializată. De ce n-ar fi posibil același lucru cu sexualitatea? Nu este logic să cerem stăpânire de sine în fața mâniei și să promovăm abandonul complet în fața dorinței sexuale.

2. Experiența arată că persoanele caste, fie căsătorite, fie celibatare, au o sănătate psihică și fizică mai bună decât cele care trăiesc în desfrâu. Fidelitatea în căsătorie și curăția în celibat nu doar că nu sunt dăunătoare, ci aduc stabilitate și echilibru interior. Exemplele sfinților și marilor personalități confirmă acest fapt.

Mai departe, autorul face o comparație între societăți agresive și societăți pacificate. Așa cum o cultură poate canaliza agresivitatea spre forme pozitive (sport, arte, lege), tot așa o societate sănătoasă poate domoli sexualitatea prin educație, morală și valori.

Într-o societate coruptă și erotizată, în care pornografia este omniprezentă, e evident că păcatul trupesc va fi mai frecvent. Însă creștinii nu trebuie să se conformeze mediului, ci să rămână „în lume, dar nu din lume” (cf. Ioan 15 și 17).

Un pericol mai grav decât păcatul în sine este confuzia morală: unii creștini justifică imoralitatea sexuală în numele „ambientului” sau al adaptării la vremurile moderne. Aceștia, afirmă autorul, au gândirea pervertită de „tatăl minciunii” și ajung să considere binele ca rău și răul ca bine.

!Adevărul, din fericire, este altul” arată părintele Iraburu. În societățile chinuite de agresivitate, creștinii pot și trebuie să mențină, prin cuvânt și exemplu, iertarea și pacea. Iar în culturile chinuite de poftă, creștinii, prin cuvânt și faptă, pot și trebuie să afirme castitatea și modestia. Astfel vom experimenta cu bucurie slava lui Hristos Mântuitorul, care prin harul său ne face „sarea pământului și lumina lumii” (Mt 5,13-16).

Sursa: aici