Teologia Trupului a Sfântului Ioan Paul al II-lea și dorul după iubirea autentică. Partea I

Contextul apariției Teologiei trupului

Teologia trupului și dorul după iubirea autentică

Învățătură a lui Ioan Paul al II-lea formulată în Teologia trupului constituie, între altele, o apărare și o aprofundare a enciclicei Humanae Vitae a Sfântului Paul al VI-lea, care reafirmă învățătura Bisericii despre iubirea conjugală, deschiderea față de viață și respingerea contracepției și avortului.

Teologia trupului este importantă deoarece întărirea căsătoriilor creștine duce la întărirea familiilor, considerate „sanctuare ale vieții”.

Expresia „teologie a trupului” poate părea dificilă, însă ea desemnează studiul planului lui Dumnezeu pentru om, așa cum este revelat în Sfânta Scriptură și în Tradiția Bisericii.

Sfântul Ioan Paul al II-lea pornește de la ceea ce Dumnezeu a revelat despre:

• omul înainte de păcatul originar;
• omul după cădere;
• destinul final al omului în învierea și glorificarea viitoare.

Papa arată că trupul uman are o importanță fundamentală în planul mântuirii deoarece:

• Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și „Cuvântul S-a făcut trup”;
• Cristos Și-a oferit trupul pentru mântuirea lumii;
• trupul înviat al lui Cristos este modelul propriei noastre învieri;

Biserica este descrisă de Sfântul Pavel ca Trupul lui Cristos. Astfel, trupul nu este ceva secundar sau rău, ci face parte integrantă din persoana umană și este mijlocul prin care trăim viața spirituală.

Viața spirituală și trupul

Teologia trupului respinge ideea că spiritualitatea autentică ar presupune disprețuirea trupului. Dimpotrivă, omul este o unitate de suflet și trup.

Viața creștină se exprimă prin trup: prin rugăciune, prin participarea la sacramente, prin faptele de iubire și prin relațiile familiale și conjugale.

Ioan Paul al II-lea insistă asupra unirii dintre dimensiunea interioară (subiectivă) a persoanei – sentimente, virtuți, intenții – și dimensiunea obiectivă, exprimată prin gesturile și comportamentul corporal.

Astfel, valorile morale și poruncile lui Dumnezeu nu rămân abstracțiuni, ci devin realități concrete trăite în viața de zi cu zi.

Teologia trupului ca metodă

Teologia trupului nu este doar un ansamblu de doctrine despre căsătorie, ci și o metodă de a privi întreaga credință creștină.

Prin această perspectivă, se poate dobândi o înțelegere mai profundă a sacramentelor, persoanei umane, suferinței și bolii; bătrâneții și morții; dreptății sociale și demnității muncii; rolului Bisericii și al Fecioarei Maria.

Teologia trupului oferă astfel o nouă lumină asupra întregii antropologii creștine.

Este Teologia trupului o învățătură nouă?

Sfântul Ioan Paul al II-lea nu a inventat o doctrină nouă, ci a aprofundat și sintetizat învățătura permanentă a Bisericii.

Deși Papa a folosit unele instrumente ale filosofiei personaliste și fenomenologice, gândirea sa rămâne ancorată în metafizica și antropologia Sfântului Toma de Aquino.

Personalismul lui Ioan Paul al II-lea pune accentul pe: demnitatea persoanei umane; caracterul unic al fiecărei persoane; capacitatea omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.

Toate acestea sunt însă întemeiate pe adevărurile obiective despre natura umană și despre planul lui Dumnezeu.

Teologia trupului a Sfântului Ioan Paul al II-lea este o amplă reflecție asupra sensului trupului uman, al iubirii și al chemării omului la comuniune cu Dumnezeu. Ea nu se limitează la problemele căsătoriei și sexualității, ci propune un adevărat drum de sfințenie, ajutându-i pe creștini să înțeleagă că trupul este chemat să devină expresia vizibilă a iubirii lui Dumnezeu și instrument al propriei sfințiri și al slujirii aproapelui.

Răspunsul Sfântului Ioan Paul al II-lea la criza contemporană a căsătoriei și sexualității

Sfântul Ioan Paul al II-lea a elaborat Teologia trupului și ca răspuns la provocările culturale ale secolului al XX-lea. Înainte de a deveni Papă, Karol Wojtyła a fost profesor de etică și a lucrat îndeaproape cu logodnici și cupluri căsătorite.

El a observat existența a două extreme:

• rigorismul, care privește sexualitatea și trupul cu suspiciune și influențe apropiate de maniheism;
• liberalismul sexual, promovat de revoluția sexuală, care justifică contracepția, relațiile sexuale în afara căsătoriei, adulterul, pornografia și alte comportamente contrare moralei creștine.

Ioan Paul al II-lea nu a dorit doar să combată aceste erori, ci mai ales să prezinte într-un mod nou și atrăgător frumusețea iubirii conjugale creștine, arătând adevăratul sens al sexualității și al căsătoriei.

Structura Teologiei trupului

Catehezele Teologiei trupului cuprind 129 de audiențe generale, grupate în șase mari cicluri:

1. Unitatea originară dintre bărbat și femeie;
2. Puritatea inimii;
3. Învierea trupului;
4. Fecioria sau celibatul pentru Împărăția lui Dumnezeu;
5. Sacramentul Căsătoriei;
6. Iubirea și fertilitatea, care constituie punctul culminant al întregii reflecții.

Toate aceste cicluri converg spre apărarea celor două bunuri fundamentale ale căsătoriei: iubirea conjugală și transmiterea vieții.

Totuși, Ioan Paul al II-lea afirmă că scopul principal al Teologiei trupului nu este doar apărarea căsătoriei, ci propunerea unui drum concret de sfințire pentru toți creștinii, fie căsătoriți, fie consacrați.

Teologia trupului ca drum spre sfințenie

Procesul de sfințire presupune o adevărată transformare interioară, precum imaginea îndepărtării răului din inimă și a înlocuirii lui cu virtutea opusă.

Exemple:

• mândria trebuie înlocuită cu smerenia;
• lipsa de iertare cu milostivirea;
• tendința spre bârfă și dezbinare cu spiritul de pace și reconciliere;
• mânia cu răbdarea și stăpânirea de sine.

Această convertire se realizează prin: rugăciune; meditație; exercițiul repetat al virtuților; pregătirea interioară pentru situațiile dificile ale vieții.

Inspirându-ne din Sfântul Toma de Aquino, să ne imaginăm dinainte comportamentul virtuos pe care dorim să îl avem, pentru ca, ajutați de harul lui Dumnezeu, să îl putem pune în practică atunci când apar încercările.

Primul ciclu: Unitatea originară

Ioan Paul al II-lea începe reflecția sa de la ceea ce Cristos numește în Evanghelie „începutul” (Mt 19,3-6).

În disputa cu fariseii despre divorț, Isus nu intră în discuția juridică privind motivele despărțirii, ci îi conduce înapoi la planul originar al lui Dumnezeu pentru om și căsătorie, înainte de păcatul originar.

În acea stare originară:

• bărbatul și femeia înțelegeau limpede voința lui Dumnezeu;
• primeau cu bucurie chemarea lor la comuniune;
• trăiau în har și prietenie cu Dumnezeu.

Ioan Paul al II-lea numește această stare „sacramentul primordial”, deoarece unitatea dintre Adam și Eva era un semn eficace al comuniunii cu Dumnezeu.

Păcatul originar a distrus această armonie, dar Cristos a restaurat-o, ridicând căsătoria dintre creștini la demnitatea de sacrament.

Harul propriu al sacramentului Căsătoriei este de a face vizibilă și prezentă în lume iubirea dintre Cristos și Biserica Sa, astfel încât soții să devină o imagine vie a acestei comuniuni.

Singurătatea originară

Un alt concept esențial al Teologiei trupului este „singurătatea originară”.

Înainte de crearea femeii, Adam experimentează două forme de singurătate:

1. Singurătatea ca persoană umană

Prin numirea animalelor, Adam descoperă că niciuna dintre celelalte creaturi nu este egală cu el și nu poate intra într-o comuniune personală autentică cu el.

Astfel, omul înțelege că este o ființă unică, creată pentru relație și capabilă de comuniune cu Dumnezeu.

2. Singurătatea masculină

Adam descoperă apoi că îi lipsește o persoană care să îi fie complementară: femeia.

Această experiență îl pregătește pentru întâlnirea cu Eva.

Ioan Paul al II-lea observă că Eva este creată în timp ce Adam se află într-un somn profund, ceea ce arată că apariția femeii este în întregime inițiativa lui Dumnezeu și are o importanță decisivă pentru istoria mântuirii.

Femeia ocupă un loc esențial în planul divin, adevăr care își găsește expresia deplină în persoana Preasfintei Fecioare Maria, al cărei „Fiat” a făcut posibilă Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În această parte a Teologiei trupului, Sfântul Ioan Paul al II-lea arată că omul este chemat să redescopere frumusețea planului originar al lui Dumnezeu pentru iubire, căsătorie și comuniunea dintre bărbat și femeie. Această redescoperire nu are doar o dimensiune morală, ci reprezintă un autentic itinerar de convertire și sfințire, prin care fiecare creștin este invitat să reflecte în propria viață iubirea lui Cristos pentru Biserică.

Goliciunea originară și inocența primordială

După crearea femeii, Sfântul Ioan Paul al II-lea reflectează asupra afirmației din Cartea Genezei că Adam și Eva erau „goi și nu se rușinau”.

Această goliciune originară exprimă starea de inocență de dinaintea păcatului. Bărbatul și femeia:

• se priveau reciproc cu respect și iubire;
• se acceptau deplin unul pe celălalt;
• nu existau teamă, posesivitate sau egoism;
• nu simțeau rușine, deoarece nu exista pericolul de a fi folosiți sau răniți.

Rușinea apare numai după păcat, când persoana începe să se teamă că intimitatea sa poate fi încălcată sau instrumentalizată.

Sensul personal al trupului

Atunci când Adam o vede pe Eva, înțelege imediat că, deși trupul ei este diferit de al său, ea este o persoană asemenea lui.

Ioan Paul al II-lea afirmă că Trupul exprimă persoana.Trupul nu este un simplu obiect biologic, ci manifestă: viața interioară, sufletul, dimensiunea spirituală, capacitatea omului de a intra în comuniune cu alte persoane.

Acesta este ceea ce Papa numește sensul personal al trupului.

Sensul matrimonial al trupului

Pe lângă sensul personal, trupul are și un sens matrimonial.

Acesta constă în faptul că Dumnezeu a înscris în trupul bărbatului și al femeii capacitatea de:

• a se dărui reciproc;
• a exprima iubirea autentică;
• a realiza comuniunea dintre persoane;
• a coopera la transmiterea vieții.

Iubirea conjugală este caracterizată prin două dimensiuni inseparabile: Unitatea și fecunditatea.

Papa extinde această perspectivă și la viața consacrată. Persoanele consacrate trăiesc, într-un mod spiritual, o iubire matrimonială față de Cristos și Biserică.

Dumnezeu ca Mire

Teologia trupului evidențiază faptul că Dumnezeu nu este doar Creator și Tată, ci și Mirele poporului Său.

Textele profetice, în special Isaia 54, 4-10, descriu relația dintre Dumnezeu și Israel folosind imaginea căsătoriei.

Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi făcută de ocară. Vei uita de ruşinea tinereţii tale şi de ocara văduviei tale nu-ţi vei mai aduce aminte.  Căci stăpânul tău este cel care te-a făcut, Domnul Sabaót este numele lui, Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israél, care este numit Dumnezeul întregului pământ.  Căci ca pe o femeie părăsită şi cu sufletul întristat te cheamă Domnul, ca pe femeia care din tinereţe fusese repudiată, zice Dumnezeul tău.  Pentru câteva clipe te-am părăsit, dar te voi aduce înapoi cu mare îndurare.  În revărsarea mâniei, mi-am ascuns faţa de la tine pentru o clipă, dar cu bunăvoinţă veşnică mă voi îndura de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul.  Căci aceasta este pentru mine ca apele lui Nóe; aşa cum am jurat că apele lui Nóe nu vor mai trece peste pământ, la fel mă jur că nu mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra.  Căci munţii se vor muta şi colinele se vor cutremura, dar bunătatea mea nu se va muta de la tine şi alianţa mea de pace nu se va clătina, spune Cel care se îndură de tine, Domnul.

Această imagine arată fidelitatea lui Dumnezeu; caracterul exclusiv al iubirii Sale; fundamentul monogamiei.

Profetii condamnă idolatria ca pe un adulter spiritual și pregătesc astfel revelația deplină a lui Cristos și a învățăturii Sfântului Pavel despre căsătoria creștină.

Literatura sapiențială și demnitatea femeii

Cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament, în special Proverbele 31,10-31, oferă imaginea femeii ideale.

Aceasta: administrează gospodăria; desfășoară activități economice; împărtășește înțelepciunea altora; contribuie la formarea familiei.

Pentru Ioan Paul al II-lea, feminitatea are o valoare deosebită deoarece femeia participă într-un mod unic la primirea și purtarea vieții; educarea copiilor; cultivarea vieții spirituale în familie.

Părinții sunt considerați primii educatori ai copiilor, iar sacramentul Căsătoriei oferă harul necesar îndeplinirii acestei misiuni.

6. Iubirea ca dăruire de sine

Una dintre ideile centrale ale Teologiei trupului este că iubirea adevărată este dăruire de sine căci Dumnezeu este iubire și dăruire totală de Sine.

Întreaga creație reflectă această logică a dăruirii.

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, își împlinește existența atunci când se oferă pe sine altora.

Libertatea darului

Pentru a se putea dărui autentic, omul trebuie să fie liber de: egoism; păcat; tendința de a-l folosi pe celălalt.

În căsătorie, soții sunt chemați: să se recunoască reciproc drept daruri ale lui Dumnezeu; să se primească unul pe altul cu recunoștință; să caute binele celuilalt.

Modelul suprem al acestei dăruiri este Cristos, care Și-a oferit trupul pentru mântuirea lumii.

Poruncile și relațiile umane

Toate poruncile divine sunt orientate spre protejarea și vindecarea relațiilor:

• relația cu Dumnezeu;
• relația cu aproapele;
• relația cu propria persoană;
• relația cu lumea creată.

De exemplu: porunca „Să nu ucizi” apără viața umană; porunca împotriva minciunii protejează încrederea dintre oameni; interzicerea furtului apără dreptatea și siguranța socială.

Astfel, morala creștină nu este o colecție de reguli arbitrare, ci un mod de a păstra și dezvolta comuniunea dintre persoane.

8. Efectele păcatului originar

Păcatul originar nu a distrus natura umană, ci a rănit-o profund.

Consecințele sale sunt:

• neîncrederea în Dumnezeu;
• tendința de a-i folosi pe ceilalți pentru propria satisfacție;
• separarea sexualității de iubire și de deschiderea spre viață;
• apariția concupiscenței.

Omul nu mai vede persoana celuilalt ca pe un dar, ci ca pe un obiect.

Totuși, Ioan Paul al II-lea face o distincție importantă: sensul matrimonial al trupului nu a dispărut; s-a pierdut doar conștiința clară a acestui sens.

În adâncul inimii, omul păstrează nostalgia comuniunii originare și dorința de a redescoperi iubirea autentică.

Comuniunea originară și actualitatea Teologiei trupului

Ioan Paul al II-lea descrie relația dintre Adam și Eva înainte de păcat ca o adevărată comuniune de persoane, caracterizată prin: respect reciproc; acceptare deplină; dăruire de sine; recunoașterea celuilalt ca dar al lui Dumnezeu.

Papa era profund convins că această viziune poate fi trăită și astăzi. El considera că, prin harul sacramentului Căsătoriei, prin practicarea Fericirilor și prin lupta spirituală perseverentă, familiile pot regăsi pacea, armonia și frumusețea planului originar al lui Dumnezeu.

Concluzie

Această parte a Teologiei trupului prezintă iubirea umană ca o chemare la comuniune, dăruire și sfințenie. Chiar dacă păcatul a întunecat înțelegerea sensului trupului și al sexualității, omul continuă să poarte în sine dorul după iubirea autentică. Prin Cristos și prin harul sacramentelor, această chemare originară poate fi redescoperită și trăită din nou în căsătorie, în viața consacrată și în toate relațiile umane.

Adaptare după Adolfo Castañeda: Theology of the Body Explained: God’s Original Plan for Man and Woman (Part 1)