Cum se numără și cum nu se numără asistența medicală în deces (Medical Asistance in Death – MAiD)
16 iul. 2026
De Pr. Francesco Giordano, STD
Eutanasia, cauza morții și dispariția actului
Normalizarea eutanasiei se întâmplă rareori dintr-o dată. De obicei, avansează printr-o serie de atenuări. Mai întâi, limbajul se schimbă. Sinuciderea devine „moarte asistată de medic”. Apoi devine „asistență medicală în moarte”. În cele din urmă, devine MAiD (Asistență Medicală în Deces), un acronim atât de blând și birocratic încât medicul, pacientul și actul letal aproape că dispar din vedere.
Dar există o altă etapă, mai puțin vizibilă, în acest proces: clasificarea. O societate nu își dezvăluie convingerile morale doar prin ceea ce permite. Le dezvăluie și prin modul în care înregistrează ceea ce permite. Întrebarea nu este doar dacă eutanasia este legală, ci dacă societatea poate totuși să numească cu adevărat ce s-a întâmplat atunci când un pacient moare printr-o intervenție medicală letală.
Canada oferă un caz deosebit de important. Al șaselea raport anual al Health Canada privind asistența medicală în moarte în Canada afirmă că 16.499 de persoane au primit MAiD în 2024, reprezentând 5,1% din totalul deceselor din Canada în acel an. Deci, ideea nu este că decesele cauzate de asistența medicală în deces (MAiD) sunt complet neraportate. Problema este mai subtilă și mai gravă: MAiD este vizibilă ca serviciu medical raportat, dar poate deveni invizibilă ca și cauză a decesului.
Health Canada explică, de asemenea, că MAiD nu este clasificată drept cauză a decesului conform standardelor Organizației Mondiale a Sănătății. În schimb, în scopuri de statistici vitale, se utilizează boala sau afecțiunea subiacentă. În exemplul propriu al raportului, dacă o persoană cu cancer avansat primește MAiD, cancerul este tratat drept cauză a decesului pentru statisticile vitale.
Acest lucru creează o vizibilitate publică particulară. MAiD este numărată și nu este numărată. Este recunoscută și înlocuită. Apare în rapoartele anuale, dar dispare în categorii precum cancer, boli neurologice, fragilitate sau o altă afecțiune subiacentă. Actul este înregistrat administrativ, dar ascuns moral și statistic în limbajul bolii și al îngrijirii.
Această distincție contează. Boala unui pacient poate explica de ce a fost solicitat decesul. Cancerul, dizabilitatea, suferința psihologică, izolarea, teama de declin sau sentimentul de a fi o povară pot dezvălui condițiile teribile în care a apărut cererea. Acestea nu sunt irelevante. Merită compasiune, atenție și seriozitate pastorală. Dar acolo unde un medicament letal este administrat sau prescris tocmai pentru a provoca moartea, boala nu este actul prin care survine moartea. Condiția de bază este contextul. Intervenția letală este actul ales.
Teologia morală catolică a insistat întotdeauna asupra acestui tip de claritate. Sfântul Toma de Aquino ne învață că actele umane trebuie judecate în funcție de obiectul, intenția și circumstanțele lor. Compasiunea, frica, durerea și dorința de a alina suferința pot ajuta la explicarea motivului pentru care este ales un act. Ele nu schimbă specia morală a actului în sine. A administra o substanță letală astfel încât un pacient să moară nu este același lucru cu ameliorarea durerii, cu retragerea unui tratament disproporționat sau cu însoțirea celui pe moarte.
De aceea, tradiția catolică distinge cu atenție între a ucide și a lăsa să moară. Nu este greșit să refuzi un tratament extraordinar, disproporționat, excesiv de împovărător sau care nu mai este rezonabil de benefic. Nici nu este greșit să administrezi medicamente adecvate pentru durere, chiar și atunci când moartea poate fi prevăzută, dar nu intenționată. Însă eutanasia și sinuciderea asistată sunt diferite deoarece moartea este aleasă ca mijloc sau ca rezultat intenționat.
Bioeticienii catolici Patrick Lee și Jason Eberl ajută la clarificarea acestei distincții. În „Personalitate, demnitate, sinucidere și eutanasie”, Lee susține că uciderea intenționată din milă este greșită deoarece implică alegerea împotriva binelui intrinsec al vieții umane. Eberl, în „Aquinas despre eutanasie, suferință și îngrijiri paliative”, clarifică cealaltă latură a problemei: moralitatea catolică nu cere prelungirea inutilă a morții și nici nu respinge îngrijirile paliative. Linia este depășită atunci când moartea însăși este selectată ca soluție la suferință.
De aceea, clasificarea nu este doar o chestiune tehnică. Dacă un deces cauzat de o asistentă medicală asistată este clasificat pur și simplu sub boala pacientului, actul letal este absorbit în narațiunea bolii. Societatea poate spune: „cancerul l-a ucis” sau „boala neurologică a l-a ucis”, când, de fapt, un act uman a intervenit pentru a provoca moartea. Înregistrarea poate fi utilă din punct de vedere medical într-un anumit sens, dar înșelătoare din punct de vedere moral în altul.
Problema aparține unui model lingvistic mai larg. William Brennan, în articolul său „Ioan Paul al II-lea despre limbajul care împuternicește cultura morții”, a arătat cum cultura morții este împuternicită de limbajul care maschează violența împotriva persoanelor vulnerabile. Manfred Spieker a subliniat o observație similară în „Limbajul juridic al culturii morții în Europa”: cuvinte precum demnitate, libertate, asistență, sănătate, terapie și autodeterminare pot produce asociații care afirmă viața, în timp ce ascund actele îndreptate împotriva vieții.
Donarea de organe după eutanasie se încadrează perfect în acest tipar. Nu descrie doar eutanasia; educă publicul să perceapă eutanasia ca asistență. Limbajul îndulcește actul. Cadrul legal permite actul. Protocolul clinic administrează actul. Apoi, sistemul de clasificare poate înlocui actul sub boala care l-a precedat.
Aceasta este tripla ascundere care funcționează acum: limbajul eufemistic ascunde uciderea ca îngrijire; clasificarea administrativă ascunde actul letal ca boală; iar integrarea instituțională ascunde eutanasia ca medicină obișnuită.
Ultimul punct este crucial. Odată ce eutanasia este tratată ca un serviciu medical, ea nu rămâne izolată. Generează practici secundare și presiuni instituționale. Frans van Ittersum și Rev. Lambert Hendriks, scriind despre donarea de organe după eutanasie, au avertizat că un act aparent caritabil poate deveni strâns legat de actul anterior de ucidere. Centrul Național Catolic de Bioetică și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la presiunea asupra spitalelor catolice din Canada de a coopera, direct sau indirect, cu asistența medicală în deces (MAiD) prin acorduri de transfer sau „spații clinice” apropiate.
Clasificarea și cooperarea sunt două fațete ale aceluiași proces de normalizare. Clasificarea ascunde actul în dosar; cooperarea încorporează actul în instituție. În ambele cazuri, eutanasia devine mai puțin vizibilă ca omor și mai vizibilă ca o cale în cadrul asistenței medicale.
Aceasta nu este doar o problemă pentru instituțiile catolice. Este o problemă pentru întregul bine comun. Dacă legiuitorii, medicii, familiile și cetățenii nu pot vedea clar cât de des au loc actele medicale letale, în ce condiții au loc și cum sunt descrise, atunci responsabilitatea publică este slăbită. Garanțiile depind de adevăr. O garanție care nu poate fi verificată nu este o garanție prea mare.
Experiența canadiană arată, de asemenea, că MAiD nu este pur și simplu o alegere individuală făcută în vid. Multe cereri de deces asistat apar pe fondul singurătății, fricii, dizabilității, sărăciei, pierderii sensului vieții sau a sentimentului de a fi o povară. Când o persoană suferindă spune: „Nu vreau să continui”, prima întrebare nu ar trebui să fie: „Cum facilităm această dorință?”. Prima întrebare ar trebui să fie: „Cine rămâne cu această persoană în interiorul acelei suferințe?”.
De aceea, oferta de eutanasie nu este niciodată o informație neutră. Ea spune ceva pacientului. Spune: viața ta aparține acum categoriei de vieți pentru care moartea este o soluție medicală rezonabilă. Pentru persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilități, bolnavii cronici, cei deprimați sau izolați social, o astfel de ofertă poate confirma tocmai frica care deja îi rănește: că sunt împovărătoare, incomode, scumpe sau că nu mai sunt pe deplin dorite.
Reflecțiile lui Charles De Koninck despre binele comun ne ajută să vedem ce este în joc. În La Confédération, rempart contre le Grand État, De Koninck a avertizat împotriva unei ordini politice în care viața publică este redusă la administrație, iar cetățenii devin unități abstracte care trebuie gestionate. Funcțiile publice încetează să mai fie cu adevărat politice și devin doar birocratice. Prudența cedează locul tehnicii. Comunitățile concrete sunt înlocuite de sisteme distante.
Ceva similar se poate întâmpla și în medicină. Persoana suferindă nu mai este văzută mai întâi ca cineva înrădăcinat în familie, prietenie, parohie, memorie și comunitate. El apare în schimb ca un purtător izolat al unei alegeri autonome în fața unui aparat medical și juridic. Cererea sa este procesată. Eligibilitatea sa este evaluată. Moartea sa este programată. Cazul său este clasificat. Aceasta nu este comuniune. Este administrare.
Pentru De Koninck, persoana umană nu este împlinită prin izolare și nici binele său nu poate fi redus la o preferință privată detașată de comunitate. El este ordonat către bunuri împărtășite cu ceilalți: familie, prietenie, cult, viață civică și, în final, Dumnezeu Însuși. Binele comun nu este dușmanul demnității personale. Este spațiul social în care demnitatea personală este recunoscută, protejată și realizată.
Din acest motiv, eutanasia nu este doar un act individual. Este o rană împotriva binelui comun. Ea învață comunitatea că unele dependențe sunt prea costisitoare, unele suferințe prea împovărătoare, unele vieți prea diminuate pentru a fi însoțite. Dar persoana vulnerabilă nu este în afara binelui comun. El este unul dintre testele sale privilegiate. O comunitate își dovedește umanitatea tocmai prin modul în care îi primește pe cei care nu pot răsplăti serviciile, nu pot produce sau nu se pot proteja singuri.
Manuale di bioetica de Cardinalul Elio Sgreccia indică în aceeași direcție. Împotriva abordărilor utilitariste, contractualiste și pur procedurale, Sgreccia insistă că bioetica trebuie să se bazeze pe o antropologie adecvată a persoanei, ceea ce el numește un „personalism fundamentat ontologic”. Pacientul nu este pur și simplu un alegător autonom, un organism biologic sau un purtător de preferințe. El este o persoană a cărei demnitate este înrădăcinată în ființă, nu în eficiență, independență, utilitate sau dorință.
Odată ce această fundație personalistă este pierdută, medicina devine cu ușurință fie o tehnică de gestionare a corpurilor, fie o industrie de servicii pentru alegeri satisfăcătoare. Medicul nu mai este în primul rând un servitor al binelui integral al pacientului, ci un tehnician al rezultatelor solicitate. Spitalul devine mai puțin un loc de vindecare și mai mult un loc în care suferința biologică este gestionată conform opțiunilor legale. Într-un astfel de cadru, moartea poate începe să pară un serviciu pe lângă altele.
Problema mai profundă este, așadar, antropologică. Cultura modernă tratează din ce în ce mai mult corpul nu ca pe un dar de primit, ci ca pe un material de gestionat. Vedem acest lucru la începutul vieții, unde copilul nenăscut poate fi respins dacă este nedorit, incomod, cu dizabilități sau nepotrivit. O vedem în revoluția sexuală și în ideologia de gen, unde corpul este tratat ca materie primă pentru sinele suveran. Și o vedem la sfârșitul vieții, unde corpul suferind sau dependent este tratat ca o problemă care trebuie rezolvată prin control.
Cartea „Geneza genului” de Abigail Favale ajută la iluminarea acestui tipar. Favale arată cum teoria modernă a genului caută adesea eliberarea de datul corpului. Ceva similar se întâmplă în regimul eutanasiei. Corpul dependent, corpul suferind și corpul muribund nu mai sunt recepționate ca locuri unde se cer iubire, răbdare și însoțire. Ele devin condiții în care moartea poate fi aleasă, administrată și apoi absorbită lingvistic în boala însăși.
În ambele cazuri limbajul nu se limitează la a descrie realitatea. El încearcă să o revizuiască.
Contracepția a instruit cultura modernă să trateze fertilitatea ca pe o disfuncție; ideologia de gen tratează întruparea sexuală ca pe o problemă de autodefinire; asistență medicală în deces (MAiD) tratează suferința și dependența ca pe niște candidate pentru eliminarea medicală. Firul comun nu este un subiect identic, ci o antropologie comună: trupul ca material de control, mai degrabă decât un dar.
Clasificarea adevărată servește unei mărturii opuse. A numi un deces cauzat de MAiD drept un deces cauzat de MAiD nu înseamnă a nega boala pacientului. Nu înseamnă a minimiza suferința. Înseamnă pur și simplu a refuza să lași narațiunea bolii să înghită actul letal ales. Un sistem mai onest ar distinge între afecțiunea de bază, mecanismul fiziologic și intervenția letală aleasă. Toate trei pot fi relevante. Dar nu sunt interschimbabile.
O societate care nu poate numi actul va pierde în cele din urmă din vedere persoana. La începutul vieții, avortul spune că o viață dependentă poate fi respinsă. La sfârșitul vieții, eutanasia spune că o viață dependentă poate fi înlăturată. Aceste acte nu sunt identice, dar apar dintr-o ispită comună: refuzul de a primi viața vulnerabilă ca dar.
ioetica catolică trebuie, așadar, să reziste atât asprimei, cât și eufemismului. Nu trebuie să nege niciodată angoasa care îi determină pe unii să ceară moartea asistată. Dar trebuie să refuze și falsa milă care elimină pe cel suferind pentru a elimina suferința. Compasiunea nu trebuie să devină tăinuire. Birocrația nu trebuie să devină anestezie morală. Medicinei nu trebuie să i se permită să ascundă uciderea sub limbajul îngrijirii.
Răspunsul creștin nu este maximalismul tehnologic. Nu este prelungirea inutilă a morții. Nu este indiferența față de durere. Răspunsul creștin este însoțirea: îngrijirea paliativă, îngrijirea spirituală, prezența familială, viața sacramentală și refuzul de a lăsa moartea să apară ca răspunsul evident la dependență. Când viața devine dureroasă, răspunsul nu este să scurtăm drumul, ci să-l parcurgem împreună.”
Notă a editorului: Acest articol face parte dintr-o serie originală CE despre Bioetică și Cultură, scrisă de Pr. Francesco Giordano, care abordează problemele morale dificile ale zilelor noastre.
Articol publicat inițial: