Pr. Francesco Giordano, STD
Procesul pentru crimă al lui Lindsay Clancy s-a încheiat pe 4 septembrie fără un verdict. După aproape șase săptămâni de mărturii, juriul din Massachusetts nu a putut ajunge la un acord în unanimitate cu privire la responsabilitatea penală a acesteia pentru moartea celor trei copii ai săi. Judecătorul a declarat anularea procesului, lăsând procurorii să decidă dacă vor rejudeca cazul.
Faptele esențiale nu sunt contestate. Pe 24 ianuarie 2023, în casa familiei din Duxbury, Clancy i-a ștrangulat pe Cora, în vârstă de cinci ani; pe Dawson, în vârstă de trei ani; și pe Callan, în vârstă de opt luni, cu benzi elastice. Apoi a încercat să se sinucidă tăindu-se și sărind de la o fereastră de la etajul doi, a suferit răni care au lăsat-o paralizată. Jurații nu au fost întrebați cine i-a ucis pe copii. Aceștia au fost întrebați dacă Clancy, în momentul crimelor, putea înțelege că acțiunile ei erau greșite și dacă își putea conforma conduita legii.
Apărarea a susținut că suferea de psihoză postpartum după un tratament psihiatric confuz și nereușit. Procurorii au recunoscut problemele ei grave de sănătate mintală, dar au indicat dovezi care, în opinia lor, demonstrau planificare și conștientizare. Cei dintre noi care am urmărit procesul de la distanță nu ar trebui să pretindem că înlocuim experții sau juriul. Psihoza postpartum este reală, gravă și potențial catastrofală. Mamele care suferă de ea au nevoie de un diagnostic prompt, tratament competent și protecție. Dacă Clancy ar fi fost declarată nevinovată de o boală mintală, reducerea acestei tragedii la o ticăloșie individuală ar fi nu numai nedreaptă, dar și iresponsabilă din punct de vedere pastoral.
Există însă un alt pericol, și anume acela de a permite compasiunii pentru mamă să creeze o poveste în care copiii aproape dispar. Femei îmbrăcate în roz s-au adunat în fața tribunalului în sprijinul lui Clancy. Online, cazul a devenit pentru mulți oameni în principal o poveste despre suferința maternă, eșecurile în asistența medicală și prescrierea iresponsabilă. Toate aceste aspecte merită analizate. Dar Cora, Dawson și Callan nu pot deveni un decor în tragedia unui adult. Au fost trei persoane încredințate protecției părinților și a comunității lor. Primul act de dreptate este să le spunem numele și să refuzăm să le uităm.
Ceea ce învățătura morală catolică ține laolaltă
Învățătura morală catolică oferă o distincție de care discuția publică are nevoie urgentă. Un act poate fi rău în mod obiectiv și grav, în timp ce culpabilitatea subiectivă a persoanei care îl comite este redusă, poate chiar înlăturată, de o tulburare psihologică severă.
Catehismul afirmă:
„Imputabilitatea și responsabilitatea pentru o acțiune pot fi diminuate sau chiar anulate prin ignoranță, neatenție, constrângere, frică, obicei, atașamente neordonate și alți factori psihologici sau sociali” (CBC 1735).
Recunoașterea unei posibile diminuări a culpabilității nu face demnitatea victimelor incertă și nu modifică natura actului. Mila nu ne cere să falsificăm răul. Ea poate înfrunta răul cu onestitate, căutând în același timp adevărul despre libertatea rănită a persoanei care l-a comis.
O mare parte din reacția publică a pierdut acest echilibru. Întrebarea dominantă a fost dacă Lindsay Clancy este victimă sau criminală. Alegerea este prea restrânsă. Este posibil să fi fost grav bolnavă. Tratamentul ei probabil a eșuat. Responsabilitatea ei morală și juridică ar fi putut fi profund afectată. În același timp, copiii ei rămân victimele unui rău ireversibil. Compasiunea autentică nu ne obligă să decidem care ființe umane merită să fie văzute. Ea îmbrățișează mama suferindă și tatăl devastat, păstrându-i în centru pe cei trei copii uciși. Altfel, compasiunea devine falsă, deoarece devine selectivă.
Cum ne-a remodelat avortul viziunea
De ce, atunci, o mare parte din răspunsul public s-a concentrat pe suferința mamei, permițând în același timp ca copiii să fie retrași din vedere? O parte a răspunsului constă în obiceiurile morale prin care o cultură învață să perceapă viața umană.
Teologia morală ne învață că alegerile repetate formează obiceiuri. În timp, ceea ce facem în mod repetat modelează ceea ce vedem, dorim și judecăm cu ușurință. Ceva similar se întâmplă într-o societate. Legile, instituțiile, limbajul și practicile acceptate educă imaginația morală, învățând treptat un popor care sunt viețile care merită protecție și care pot fi considerate în raport cu interesele altora.
Aici devine relevant avortul. Afirmația nu este că avortul a determinat-o direct pe Clancy să-și ucidă copiii sau că o poziție politică explică o boală psihiatrică. Legătura constă în obiceiurile culturale prin care este interpretată tragedia. Timp de decenii, avortul a obișnuit Occidentul să privească viața unui copil prin dorințele, planurile, temerile și circumstanțele psihologice ale adulților. A modificat treptat vocabularul moral prin care înțelegem dependența, maternitatea și pretențiile copilului asupra noastră.
Odată ce viața nenăscută este tratată ca un bun subordonat voinței altei persoane, devine mai dificil să apărăm valoarea necondiționată a copilului după naștere. Înainte de naștere, ni se spune că continuarea existenței copilului depinde de alegerea mamei. După naștere, vulnerabilitatea, dizabilitatea sau povara îngrijirii pot intra în calculele privind „calitatea vieții”. Circumstanțele și vocabularul se schimbă, dar tentația fundamentală rămâne aceea ca cei puternici să judece valoarea celor slabi în funcție de propria suferință, de propriul confort sau de propriile preferințe.
Părintele Shenan Boquet, președintele organizației Human Life International, a analizat recent această logică în cazul bebelușului Gabriel, un sugar născut cu o malformație cardiacă gravă. După ce mama surogat a refuzat avortul, se pare că părinții care urmau să-l adopte au încercat să împiedice efectuarea unei intervenții chirurgicale standard și să oprească îngrijirile de menținere a vieții. Autoritățile din Texas au intervenit pentru a-l proteja. După cum observă părintele Boquet, aceasta nu este atât o etică nouă, cât o revenire la practica antică de a-i abandona pe cei slabi, bolnavi și nedoriți.
Creștinismul a rupt această logică, transformând modul în care îi privim pe cei vulnerabili. Sugarul abandonat nu mai era considerat „material uman” defectuos, ci un frate creat după chipul lui Dumnezeu. Intrând în istorie ca un copil sărac și dependent, Cristos a plasat vulnerabilitatea în centrul revelației: „Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre acești frații mei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25, 40). Această convingere a contribuit la formarea civilizației creștine.
Când demnitatea depinde de capacități
Atacul filozofic asupra acestei moșteniri a fost explicit. În lucrarea *Practical Ethics* (Etica practică), publicată pentru prima dată în 1979, Peter Singer a negat faptul că simpla apartenență la specia umană conferă un drept egal la viață. Ulterior, împreună cu Helga Kuhse, a abordat direct problema uciderii nou-născuților cu dizabilități în cartea *Should the Baby Live?* (Ar trebui să trăiască bebelușul?). Criteriul decisiv a devenit deținerea anumitor capacități – precum conștiința de sine, preferințele sau dorințele orientate spre viitor – și nu demnitatea inerentă fiecărei ființe umane. Dacă un sugar nu este încă o „persoană” în sensul decisiv din punct de vedere moral, viața acestuia poate fi cântărită în raport cu interesele altora.
Acele argumente păreau, la început, provocări venite de la periferia eticii academice. Premisa lor a pătruns însă în intuiția morală obișnuită, ajungându-se ca demnitatea să fie privită ca ceva ce se măsoară prin autonomie, sănătate, conștiință sau prin faptul că o altă persoană ne dorește. Aceste efecte se manifestă în dezbaterile privind tratamentul neonatal și viața copiilor cu dizabilități. Cazul Clancy scoate la iveală un efect conex asupra imaginației morale. În fața realității a trei copii uciși, cultura noastră întâmpină dificultăți în a-i menține pe aceștia în centrul relatării.
O cultură a vieții trebuie să protejeze mama și copilul
Prin urmare, trebuie evitate două erori. Prima este demonizarea unei mame care ar fi putut fi copleșită de o boală mintală severă, ignorând eventualele lacune în tratament și nevoia urgentă de o mai bună asistență psihiatrică perinatală. A doua este sentimentalizarea excesivă a tragediei, până când răul devine difuz, iar victimele, aproape invizibile. O cultură a vieții trebuie să poarte de grijă mamei înainte ca aceasta să cadă în abis și să protejeze copiii a căror viață depinde de ea.
Unii ar putea susține că o persoană capabilă de o asemenea violență și-a pierdut dreptul la viață. Totuși, societatea poate proteja persoanele nevinovate prin măsuri de izolare securizată, fără a nega demnitatea celui care a comis fapta. Aici este importantă o altă distincție: o vinovăție diminuată nu implică neapărat un grad redus de periculozitate. O persoană poate suferi de o boală mintală atât de gravă încât responsabilitatea morală sau penală îi este substanțial afectată, și totuși să necesite o izolare securizată prelungită – eventual pe toată durata în care persistă un grad ridicat de periculozitate – atât pentru protecția celorlalți, cât și pentru propriul său bine. Invers, faptul că o persoană trebuie izolată din cauza periculozității nu stabilește, prin el însuși, o vinovăție morală deplină. Justiția trebuie să fie capabilă să recunoască și să integreze ambele adevăruri.
După cum observa Sfântul Ioan Paul al II-lea în meditația sa despre Cain, „nici chiar un ucigaș nu-și pierde demnitatea personală” (*Evangelium vitae*, 9). Prin urmare, cultura vieții care pledează pentru Cora, Dawson și Callan trebuie să refuze să o considere pe mama lor drept o ființă de care te poți dispensa. Justiția protejează societatea și aplică sancțiuni fără a accepta ideea că o viață dificilă sau periculoasă poate fi pur și simplu eliminată.
Această datorie presupune investiții în prevenție, în îngrijirea sănătății mintale a mamelor, în sprijinirea familiilor și în sisteme capabile să intervină atunci când apar episoade psihotice ori gânduri suicidare sau homicidare. De asemenea, necesită rezistență în fața ideii că a manifesta compasiune înseamnă a renunța la judecata morală. Fără adevăr, compasiunea se îndreaptă spre cel care știe să spună o poveste convingătoare, ignorându-i pe cei care nu mai pot vorbi.
Cora, Dawson și Callan nu mai pot vorbi. Prin urmare, o societate umană trebuie să le fie vocea. Sarcina sa nu este nici aceea de a anticipa verdictul unui juriu viitor, nici de a nega complexitatea unei minți afectate de o tulburare. Ea trebuie să afirme că niciun diagnostic – oricât de relevant ar fi pentru stabilirea vinovăției – nu transformă copiii în personaje secundare. Viețile lor aveau o valoare absolută, care nu depindea de starea de sănătate, de capacități sau de voința altei persoane.
Astfel, cazul Clancy ridică o întrebare mai amplă decât cea încredințată sălii de judecată. Mai putem recunoaște, în cea mai mică ființă umană, un bine care precede alegerile noastre și care constituie o provocare pentru noi? Sau am asimilat o etică în care adultul ocupă întregul spațiu moral, iar copilul există doar în cadrul experienței adultului? O civilizație se măsoară după locul pe care îl acordă celor fără voce. Dacă dorim să reconstruim o cultură a vieții, ar trebui să începem din nou cu trei nume: Cora, Dawson și Callan. Dreptatea și mila, atunci când sunt autentice, nu uită pe nimeni.