– De Pr. Francesco Giordano, STD
Dezbaterea privind eutanasia și sinuciderea asistată este adesea prezentată ca o discuție despre compasiune. Cine, la urma urmei, își dorește ca oamenii să sufere? Cine vrea ca vârstnicii, persoanele cu dizabilități, bolnavii în fază terminală sau cei care trec prin suferințe psihice profunde să îndure durerea fără niciun ajutor? Acest limbaj este puternic deoarece atinge o latură profund umană: teama noastră de suferință și dorința de a alina suferința celor dragi. Însă întrebarea fundamentală nu este, în primul rând, de ordin medical sau juridic. Ea este una antropologică. Ce este persoana umană? Este omul o ființă a cărei viață este primită ca un dar de la Dumnezeu sau este proprietarul propriei existențe, liber să dispună de sine atunci când viața devine o povară?
Mai întâi, să începem cu câteva definiții. Prin *eutanasie* înțeleg un act sau o omisiune prin care se provoacă intenționat moartea, cu scopul de a elimina suferința. Prin *sinucidere asistată* înțeleg actul de a ajuta o persoană să-și ia viața, de obicei prin furnizarea mijloacelor necesare pentru a face acest lucru. În cazul eutanasiei, o altă persoană provoacă direct moartea; în cazul sinuciderii asistate, persoana în cauză săvârșește ea însăși actul final. În ambele situații, moartea este aleasă drept soluție pentru suferință.
Iată de ce eutanasia și sinuciderea asistată nu pot fi înțelese izolat. Ele fac parte dintr-o logică culturală mai amplă. La începutul vieții, avortul și tehnologiile de reproducere tratează adesea copilul nu ca pe un dar care trebuie primit, ci ca pe un produs care poate fi selectat, gestionat sau respins. La sfârșitul vieții, eutanasia și sinuciderea asistată aplică aceeași logică bolnavilor, vârstnicilor și celor care suferă. Ceea ce reprezintă avortul pentru viața nedorită de la început, devine eutanasia pentru dependența nedorită de la sfârșit.
Situațiile nu sunt identice, iar teologia morală catolică insistă, pe bună dreptate, asupra unor distincții atente. Cu toate acestea, antropologia care stă la baza lor este adesea aceeași. Atunci când viața umană este evaluată în funcție de autonomie, productivitate, conștiință, control sau „calitatea vieții”, cei mai slabi devin cei mai vulnerabili. Copilul nenăscut este considerat că a venit prea timpuriu, e prea slab, prea incomod sau cu prea multe deficiențe. Adultul care suferă este considerat prea dependent, o sursă de suferință prea mare, prea costisitor sau prea diminuat în capacitățile sale. În ambele cazuri, demnitatea devine condiționată.
Creștinismul afirmă ceva radical diferit. Viața umană nu este ceva asupra căruia să exercităm o stăpânire absolută; ea ne este încredințată. Catehismul exprimă acest lucru cu claritate:
„Suntem administratori, nu proprietari, ai vieții pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o” (CCC 2280).
Această singură frază răstoarnă o mare parte din argumentația modernă în favoarea morții asistate. Dacă viața este o proprietate, pot dispune de ea după bunul plac. Dacă viața este un dar, trebuie să o primesc, să o păzesc și să o înapoiez lui Dumnezeu cu încredere.
Aceasta nu înseamnă că Biserica propovăduiește un vitalism crud, ca și cum orice intervenție medicală posibilă ar trebui utilizată întotdeauna. Învățătura catolică nu cere prelungirea vieții prin orice mijloace disponibile, indiferent de povară, inutilitate sau suferință. Tradiția face distincția între mijloacele ordinare sau proporționate – care sunt obligatorii din punct de vedere moral – și mijloacele extraordinare sau disproporționate, care pot fi refuzate. Un tratament care nu oferă nicio speranță rezonabilă de beneficiu sau care impune o povară excesivă poate fi refuzat în mod legitim.
Totuși, această distincție trebuie abordată cu mare grijă. Cazuri recente, precum cele ale lui Charlie Gard și Alfie Evans, au arătat cât de ușor disputele privind tratamentul se pot împleti cu judecăți despre valoarea sau „calitatea” unei vieți. În ambele cazuri, copii grav bolnavi au devenit centrul unor conflicte între părinți, spitale și instanțe cu privire la oportunitatea continuării tratamentului sau a transferului pentru îngrijiri suplimentare. Astfel de cazuri ne reamintesc că limbajul „interesului superior” poate ascunde uneori o judecată prealabilă cu privire la dizabilitate, prognostic și calitatea vieții. Teologia morală catolică nu impune tratamente inutile sau extrem de împovărătoare, dar nici nu poate permite autorităților medicale sau juridice să trateze o viață vulnerabilă ca și cum dependența în sine ar fi un motiv de abandon.
Catehismul enunță acest lucru cu mare claritate:
„Întreruperea procedurilor medicale împovărătoare, periculoase, extraordinare sau disproporționate față de rezultatul scontat poate fi legitimă; este vorba despre refuzul unui tratament «încăpățânat» (sau excesiv). În acest caz, nu se urmărește provocarea morții, ci doar se acceptă imposibilitatea de a o împiedica” (CCC 2278).
Această distincție este crucială. A refuza un tratament disproporționat nu înseamnă sinucidere. Poate fi, pur și simplu, o acceptare a condiției umane. Linia morală nu se trasează între a face totul și a nu face nimic. Ea se situează între a accepta moartea – atunci când aceasta nu mai poate fi împiedicată în mod rezonabil – și a urmări moartea ca mijloc de a elimina suferința.
Aceeași distincție se aplică și în cazul atenuării durerii. Învățătura catolică permite utilizarea analgezicelor, chiar și atunci când acestea ar putea scurta indirect viața, cu condiția ca moartea să nu fie urmărită ca scop sau ca mijloc. Aceasta este o aplicare a principiului dublului efect. Dacă scopul este ameliorarea unei dureri severe, iar scurtarea vieții este doar prevăzută și tolerată, un astfel de tratament poate fi legitim din punct de vedere moral. Catehismul numește îngrijirea paliativă „o formă specială de caritate dezinteresată” (CCC 2279).
Și aici, intenția contează. Există o diferență uriașă între administrarea morfinei pentru a calma o durere severă – chiar și cu un anumit risc – și administrarea unei doze letale cu scopul de a provoca moartea. Prima acțiune înseamnă îngrijire. A doua înseamnă ucidere.
Și nutriția, respectiv hidratarea, necesită o abordare atentă. Hrana și apa, chiar și atunci când sunt administrate cu asistență medicală, fac parte în mod normal din îngrijirea de bază datorată persoanei umane. Acestea nu pot fi întrerupte doar pentru că cineva consideră că viața unui pacient are o „calitate” scăzută sau că este o povară pentru ceilalți. Însăși expresia „calitatea vieții” este periculoasă atunci când devine un criteriu pentru a stabili dacă o persoană merită să primească în continuare îngrijire. Ea se poate transforma ușor într-o judecată mascată, sugerând că unele vieți nu mai merită trăite.
Cazul lui Terri Schiavo rămâne o reamintire dureroasă a acestui pericol: o femeie cu dizabilități severe, care nu se afla în pragul morții iminente, a fost privată de nutriție și hidratare după ce alții au decis că viața ei nu mai avea o calitate suficientă. Indiferent de complexitatea juridică a cazului, rana morală era evidentă: îngrijirea de bază a fost tratată ca și cum ar fi fost un tratament extraordinar.
În același timp, învățătura catolică recunoaște că, în fazele terminale ale agoniei – atunci când moartea este cu adevărat iminentă, iar nutriția sau hidratarea nu mai aduc beneficii sau devin o povară grea –, întreruperea acestora poate fi legitimă. Însă și în acest caz, intenția nu trebuie să fie provocarea morții. Scopul nu este eliminarea persoanei, ci evitarea unei intervenții inutile sau împovărătoare atunci când persoana se află deja în procesul de a muri.
De aceea, cuvintele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea rămân atât de importante. În *Evangelium Vitae*, el numește eutanasia o „falsă milă”. El scrie:
„Adevărata compasiune duce la împărtășirea durerii celuilalt; ea nu ucide persoana a cărei suferință nu o poate suporta” (EV 66).
Această frază scoate la lumină înșelăciunea fundamentală. Eutanasia se prezintă adesea ca un act de milostivire, dar schimbă obiectul compasiunii. În loc să elimine suferința prin îngrijirea celui care suferă, ea elimină suferința prin eliminarea celui care suferă. Aceasta nu este milostivire creștină. Este o capitulare.
Catehismul este la fel de direct:
„Un act sau o omisiune care, prin sine sau în mod intenționat, provoacă moartea pentru a elimina suferința constituie o crimă” (CCC 2277).
Motivele pot fi pline de duioșie. Emoțiile pot fi sincere. Frica, epuizarea, durerea și presiunea care însoțesc deciziile de la sfârșitul vieții pot fi foarte reale. Însă obiectul moral rămâne decisiv. A voi moartea unei persoane nevinovate pentru a înlătura suferința nu este niciodată un act de grijă.
Alternativa creștină nu este indiferența față de durere. Dimpotrivă. Alternativa la eutanasie o reprezintă îngrijirea paliativă serioasă, îngrijirea terapeutică, asistența spirituală, prezența familiei și însoțirea creștină. Uneori, suferința nu poate fi rezolvată prin mijloace tehnice. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem oferi suntem noi înșine: timpul nostru, rugăciunea, răbdarea, speranța și disponibilitatea noastră de a rămâne alături de celălalt.
Acesta nu este un eșec medical. Este una dintre cele mai înalte forme de caritate.
Apărarea modernă a eutanasiei se bazează adesea pe o viziune funcționalistă asupra persoanei. O persoană este considerată valoroasă în măsura în care este conștientă, autonomă, productivă, capabilă să comunice sau să simtă plăcere. Însă, dacă demnitatea depinde de funcționalitate, atunci ea poate dispărea odată cu dispariția funcției. Sugarul, persoana cu dizabilități, pacientul aflat în comă, bolnavul psihic și cel aflat pe moarte devin, cu toții, vulnerabili.
Antropologia creștină respinge această viziune. Persoana nu este un ansamblu de capacități. Nu este o mașină a cărei valoare depinde de performanță. Este *cineva*, nu *ceva*. Demnitatea sa nu apare și nu dispare odată cu starea de conștiență, independența sau utilitatea socială. Aceeași persoană rămâne prezentă prin toate schimbările legate de slăbiciune, boală, dependență și declin.
Acesta este și motivul pentru care sinuciderea trebuie abordată atât cu adevăr, cât și cu milostivire. Biserica nu poate numi sinuciderea un act de libertate demn de sărbătorit. Viața umană este un dar de la Dumnezeu, iar a-ți lua viața în propriile mâini înseamnă a revendica o putere care îi aparține doar lui Dumnezeu.
Sfântul Toma de Aquino oferă argumentele morale clasice care stau la baza acestei judecăți. Sinuciderea contravine înclinației naturale prin care orice ființă caută să-și păstreze propria viață; ea rănește comunitatea din care face parte persoana și uzurpă suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieții și a morții (Summa Theologiae, II–II, q. 64, a. 5). Cu alte cuvinte, sinuciderea nu este doar un act privat. Ea reprezintă o ruptură în relația persoanei cu sine însăși, cu ceilalți și cu Dumnezeu.
Totuși, Biserica recunoaște și complexitatea teribilă a suferinței psihice. Depresia, trauma, frica, anxietatea, rușinea, durerea sufletească și bolile mintale pot diminua libertatea și responsabilitatea.
Cercetările contemporane privind suicidul confirmă și subliniază necesitatea acestei prudențe pastorale. Dr. David Jobes, cunoscut pentru activitatea sa privind Evaluarea și Gestionarea Colaborativă a Riscului de Suicid, subliniază că persoanele cu tendințe suicidare nu trebuie reduse la un simplu diagnostic și nici tratate doar ca riscuri ce trebuie ținute sub control. Suferința asociată suicidului trebuie abordată printr-o implicare personală și colaborativă. Persoana în cauză are nevoie de stabilizare, de protecție împotriva mijloacelor letale, de noi motive pentru a trăi și de însoțire în acea stare de întuneric acut. Acest lucru coincide cu instinctul creștin. Răspunsul la suferința suicidară nu este facilitarea actului, ci prezența, protecția și speranța.
Prin urmare, Biserica vorbește clar despre acest act, refuzând totodată să-și piardă speranța în privința persoanei. Catehismul ne învață că „nu trebuie să disperăm de mântuirea veșnică a persoanelor care și-au luat viața”, întrucât Dumnezeu poate oferi, pe căi cunoscute doar de El, prilejul unei pocăințe mântuitoare (CCC 2283). Acesta este un echilibru profund creștin. Adevărul moral rămâne valabil, dar rămâne și speranța. Mila nu ne cere să negăm adevărul; adevărul nu ne cere să abandonăm mila.
Scriptura, citită în ansamblul ei, nu susține suicidul sau eutanasia. Anumite episoade biblice sunt uneori interpretate greșit pentru a sugera contrariul: cele referitoare la Abimelec, Saul, Ahitofel, Zimri, Iuda sau chiar Samson. Totuși, aceste relatări nu glorifică un act nobil de auto-ucidere. Ele sunt scene marcate de tragedie, judecată, rușine, trădare, ambiguitate și disperare. Ele nu ne învață că omul are dreptul să dispună de propria viață. Dimpotrivă, ele ilustrează dezordinea care apare atunci când omul se îndepărtează de Dumnezeu și se închide în sine.
Adevăratul centru biblic este Cristos. În Ghetsimani, Isus pătrunde în teroarea deplină a suferinței umane. El nu idealizează durerea. Nu pretinde că moartea ar fi ceva frumos. Se cutremură în fața potirului și se roagă ca acesta să treacă de la El. Dar nu își arogă puterea asupra vieții și a morții. Nu transformă suferința într-un argument pentru a dispune de propria viață. Se încredințează Tatălui: „Facă-se voia Ta”.
În această rugăciune este cuprins întregul răspuns creștin față de eutanasie și suicid. Hristos nu alege moartea ca pe o cale de scăpare din suferință. El acceptă moartea din ascultare față de Tatăl și transformă suferința din interior. Pătimirea Sa ne învață că suferința nu este lipsită de sens doar pentru că este dureroasă. În El, suferința poate deveni un spațiu al fidelității, al abandonului încrezător, al purificării, al mijlocirii și al iubirii. Moartea rămâne un dușman, dar este un dușman învins nu prin dispunerea arbitrară de propria viață, ci prin dăruirea de sine în ascultare.
Acest lucru dezvăluie și ceea ce datorăm celor care suferă. În preajma Crucii, mulți fug. Însă Fecioara Maria rămâne. Sfântul Ioan rămâne. Simon din Cirene ajută la purtarea Crucii. Fiecare, în felul său, arată răspunsul creștin autentic în fața suferinței: nu abandonul, nu eliminarea, nu îngăduința sentimentală a morții, ci prezența. Răspunsul creștin nu constă în a face suferința să dispară prin eliminarea celui care suferă. Ci în a rămâne alături, a însoți, a alina durerea acolo unde este posibil, a ne ruga, a spera și a iubi.
O cultură a vieții însoțește. O cultură a morții elimină. Viața este un dar. Demnitatea este intrinsecă. Dependența cere grijă, nu eliminare. Libertatea își găsește adevărul nu în dispunerea de sine, ci în dăruirea de sine în fața lui Dumnezeu. Copilul din pântece și cel aflat pe patul de moarte se află sub aceeași poruncă, aceeași milostivire și aceeași speranță. Ei nu sunt lucruri care trebuie gestionate. Sunt persoane care trebuie primite.
Traducere: Asociația Darul Vieții
Articol publicat inițial:
Notă: Acest articol face parte dintr-o serie originală CE despre Bioetică și Cultură, semnată de Pr. Francesco Giordano, care abordează problemele morale dificile ale vremurilor noastre.