Rolul tău în Mișcarea pro-life

Descoperă rolului tău în mișcarea pro-viață: inspiră-te de la activiști care au găsit 115 bebeluși în D.C.
Într-o știre recentă, activiști pro-viață din Washington, D.C. au recuperat numeroase cadavre de copii avortați care fuseseră aruncați de o clinică de avort din zonă. Părintele Shenan Boquet evaluează cazul și arată importanța acestuia pentru mișcarea pro-viață și pentru catolici, încurajându-i să-și intensifice lucrarea, păstrând în același timp limitele prudenței.

Descoperă care e rolul tău în Mișcarea Pro-Vita:

Inspiră-te de la activiști care au găsit 115 bebeluși în D.C.

Ted Wojcik: Bună ziua! Bun venit la podcastul „Cultura vieții“ găzduit de Human Life International. Mă numesc Ted Wojcik, specialist în cercetare pentru misiuni și sunt aici împreună cu părintele Shenan Boquet.

Părintele Shenan Boquet: Bună, Ted, sunt mereu bucuros să fiu din nou aici cu tine.

T. W.: Azi vorbim despre articolul dvs. recent, Spirit și viață, un subiect destul de întunecat și oribil, sincer vorbind, vom încerca să evităm detaliile, dar pentru cei ce ne ascultă, vom oferi un scurt rezumat. Pentru cei care doresc mai multe detalii, pot găsi pe hli.org/news și găsi articolul despre copilași nenăscuți recent descoperiți în Washington D.C. Părinte, dacă ne puteți face un scurt rezumat, fără detalii teribile.

Părintele Shenan Boquet: Sunt sigur că cei care ne ascultă sunt familiarizați cu acest subiect deja, este vorba despre 115 copilași nenăscuți. Povestea se învârte în jurul faptului că aceste 115 ființe umane, nu numai că viața le-a fost luată de crima și brutalitatea avortului, ci au fost considerați gunoaie. După cum ai spus, există multe detalii, imagini, etc. Aș direcționa oamenii spre articolul meu să dea click pe link-uri pentru a înțelege întreaga poveste și oamenii implicați. Ceea ce s-a întâmplat este că trei activiști pro-viață, în acest caz femei, au fost prezente la acea clinică de avort pentru a se ruga, a mijloci și au văzut cum o firmă de preluat gunoaie ridică rezidurile undeva lângă clădire. Când au întrebat: știți ce se află în aceste cutii, persoana a răspuns: nu știu. Când i-au explicat: Uite, asta se află înăuntru, recunoscând că sunt ființe umane care se aruncă, copilași nenăscuți. „Am putea să-i luăm noi?“ Așa se desfășoară acest caz. Ceea ce m-a îndemnat să scriu acest articol nu a fost doar ca cititotrii mei de la HLI să știe – uneori oamenii ratează unele cazuri – ci și ca noi să vorbim despre asta. Când privim la pledoaria în acest caz, a fi o voce pentru cei fără de voce, cei care nu se pot apăra singuri de violența avortului, în această situație, de altă violență, și anume a fi aruncați ca niște gunoaie, tratați ca o sticlă de plastic. Este vorba despre a proteja, a apăra viața umană de la începuturi pentru a evita astfel de tragedii. În al doilea rând, chemarea noastră de a cere un comportament respectuos al acestor ființe umane a căror viață le-a fost luată. Asta e ceea ce m-a determinat să scriu acest articol. Doar repet, există multe detalii importante, citate, pentru cei interesați, există imagini, cazul e în desfășurare. Sper ca oamenii să citească articolul. Desigur că nu l-am scris ca știre, vorbesc în detaliu, despre principii, respect, problema și violența avortului. Despre aceasta vom vorbi azi.   

T. W.: Avertisment pentru cei care vor să afle detaliile, sunt foarte cumplite și întunecate, deranjante. Eu însumi nu am privit acele folografii, sunt sigur că sunt foarte descriptive.

Părintele Shenan Boquet: Nu am spus asta, dar 100 din copii au imagini, dar veți vedea și 5 dintre ei care puteau trăi, aveau mai mult de 24, 25 săptămâni. Aici începe să se dezvolte cazul, cum și-au găsit sfârșitul acești copii, nu doar în clinică. Întrebarea e cum. Unul din ei s-a născut viu și cum a ajuns să moară. Mai sunt multe incertitudini, cazul e în desfășurare. Trist e nu numai că vorbim despre tragicul sfârșit al vieții umane în aceste acte violente ale avortului, dar și cum statul nostru continuă să protejeze industria avortului. Chiar și când astfel de cazuri sunt aduse la lumină și demascate, FBI, guvernul, agențiile care ar trebui să pună întrebări, mai ales despre acei cinci copii, dar nu o fac. Până acum a fost ignorat, unii au încercat să readucă subiectul în discuție. Guvernul spune că nu vede nici o crimă aici, șeful poliției a comentat recent. Articolul menționează aceste lucruri, iar cei interesați pot privi mai adânc. Se scrie mult pe subiect, ceea ce e bine, cazul este adus la suprafață. Ar trebui să fim îngroziți de avort în sine, ceea ce știu că suntem, dar văzând ceea ce ne-a dezvăluit acest caz.

T. W.: Desecrarea vieții umane. Nu li s-a acordat o înmormântare corespunzătoare. În cele din urmă, majortitatea acestor copii au avut parte de o înmormântare catolică, dar nu și acei cinci care au fost avortați la un stadiu de sarcină avansat. Aceasta e cel puțin una din tragediile care se întâmplă. Totuși, trecând de la aceste detalii pe care oamenii le pot afla, ați menționat că ar trebui să fim îngroziți, iar acesta e răspunsul natural la acest lucru, răspunsul creștin pentru viață, desigur. Unde mergem de aici mai departe?

Părintele Shenan Boquet: Este o conversație grozavă, nu ceva nefamiliar pentru audiența noastră, dar pentru pledoarie. Considerând oamenii care au intervenit aici. Au avut oportunitatea, și-au dat seama că pot interveni, au putut acorda o înmormântare propice pentru rămășițele acestor ființe umane. Cazul s-a dezvoltat diferit datorită acestor detalii. Acest grup minunat de femei, și multe alte grupuri din lumea întreagă stau în solidaritate cu cei nenăscuți și cu aceste femei care simt că nu există altă alternativă, alte cale decât să ia viața copiilor lor. Există atâtea căi prin care se arată sprijin. Aceasta m-a ajutat pe mine să mă întreb, eu care deja sunt implicat într-un apostolat catolic, angajat în acest subiect de câteva decenii deja, dar m-am oprit și m-am întrebat: ce fac? Fac destul? Avem personal aici la HLI care au fost cu noi de aproape 30 de ani, au început salvând copiii și pe mamele lor, în solidaritate, unii chiar au fost arestați. Au dorit să se pună în linia de bătaie, pentru a proteja viața umană și mamele de acestă crimă, spunând că acest lucru e greșit. Mulți oameni au fost implicați în acesta, dar de fiecare dată când dau peste un astfel de caz care devine titlu de ziar – multe nu sunt – dar acesta se întâmplă zilnic în țara noastră: clinici de avort care aruncă rămășițele ființelor umane precum ar fi gunoi. Se întâmplă în fiecare zi în cartierele noastre. Uneori oamenii trec cu mașina pe lângă aceste clinici și nici nu își dau seama ce se întâmplă acolo. Scriind articolul, am reflectat: eu ce fac? Fac destul prin munca mea? Ce aș mai putea face? Desigur pot scrie, pot relata cazul, pot ajunge la publicul HLI, pot ține acest podcast, dar e destul?  Pot scrie senatorului, oamenilor din congres, pot scrie scrisori, pot face multe, dar e destul? Fiecare dintre noi trebuie să se întrebe aceasta. Sper ca discuția noastră, fie ea și scurtă, va face acest lucru. Nu toată lumea e chemată ca aceste femei, să facă ceea ce au făcut ele. Au luat o decizie prudentă și au intervenit. Mulți oameni iau astfel de decizii în fața clinicilor de avort când intervin, intră într-o conversație, încearcă să ofere un sfat. Știm că în țara noastră sunt multe dificultăți, unele state au legi, zone sigure. Nu poți trece mai departe să sfătuiești pe trotuar sau pe drum, există multe lucruri care îi împiedică, dar sunt oameni care trec de acea linie și iau aceste decizii din cauza situației din fața lor. Îi apreciez foarte mult. Există mulți oameni care au fost arestați de multe ori, riscând în situații foarte grele. Este atât de real.

T. W.: Au trecut un anumit prag, o anumită distanță față de ușă.

Părintele Shenan Boquet: Exact. Și nu numai la noi în țară. HLI este un apostolat global, avem de-a face cu tot felul de legi în lume și vă pot spune, În Australia, în Noua Zeelandă, în State, industria avortului a avut succes și ne-a împiedicat. Priviți la celelalte țări și vedeți cât de greu poate fi pentru cei care susțin viața. De curând a trecut o lege în Noua Zeelandă care a întărit această restricție. E mereu în fața noastră. Ce putem face în această privință. Am adus cu mine un document cu care știu că ascultătorii noștri sunt familiarizați, Evanghelia vieții (Evangelium Vitae). Dacă nu vă e familiară, iată șasa voastră, v-o prezint. Este o enciclică de bază a lui Ioan Paul al II-lea. Mă voi axa pe partea a doua. În multe din scrierile lui Ioan Paul, fie o exortație apostolică, precum Familiaris consortio, fie această enciclică, de cele mai multe ori Sfântul Părinte încheia cu un apel la acțiune, un plan pastoral, ceva care ne cheamă, ne angajează. În paragraful 95, aproape de final, Sfântul Părinte mă provoacă pe mine cititorul. Ce să fac? În ce să mă implic? El începe prin a-l cita pe Sf. Paul: „noi suntem lumina lumii“ care îl citează pe Isus care ne spune: voi sunteți lumina lumii și sarea pământului. Ce înseamnă asta? Sfântul Părinte ne amintește că am fost trimiși, am fost chemați. Înainte să continue cu o rugăciune și reflexie despre Sfânta Fecioară, chiar la sfârșit, termină prin a ne spune că această Evanghelie a vieții este încredințată fiecăruia dintre noi. Fie că suntem creștini sau nu, acest mesaj pentru viață este pentru fiecare dintre noi. Sfântul Părinte spune foarte clar că nimeni nu rămâne pe alături, adică indiferent. Cred că aceasta este prima provocare a sprijinului: înțelegerea principiului solidarității: că eu sunt păzitorul fratelui meu, bunul samaritean. Să admitem că există femei care cred că acesta e singurul mod în care își pot rezolva această problemă. Eu trebuie să fac un pas în față. Pe scurt, legea „heartbeat“ (bătaia inimii) din Texas: am scris de câteva ori despre asta și am mai vorbit și noi în podcast, dar în unul din articolele mele recente, am felicitat statul Texas care nu doar că e solidar, și apără viața umană – desigur aș vrea să fie 100% și vom ajunge acolo – ceea ce au făcut este că au fondat cu 100 de milioane de dolari pentru a-i ajuta pe cei care lucrează cu femei aflate în această situație, să le ofere cu totul altă perspectivă, să le sprijine să-și păstreze copilul. Din câte știu, e singurul stat care a făcut asta. Provoc pe oricine ascultă și lucrează în guvern, vă cer ajutorul. Acesta este un stat care sprijină viața, nu doar prin lege, ci și prin practică. 100 de milioane de dolari nu e mărunțis, e o sumă substanțială care poate fi folosită pentru a face bine, pentru sprijinirea femeilor, sprijinirea familiilor. Este grozav. Ioan Paul cere acesta statului, îl provoacă să vadă că e datoria sa să protejeze viață. Acea lege din Texas face acest lucru. Nu știu sigur cum au scris asta în legea lor, dar 100 de milioane de dolari au fost direcționați pentru aceasta. Mi-ar place să văd aceasta dublându-se. Acestea fiind zise, mă întorc la mine. Pentru toți cei care ascultăm, trebuie să ne întrebăm: cum mă implic eu în acest discurs? Aici la HLI am vorbit cu personalul: deseori oamenii nu se pot implica fizic, nu au abilități pentru a interacționa așa cum facem noi la HLI, dar prin donații, rugăciune, sprijin, ei apăra viața, susțin o misiune care apără viața. Este o modalitate de implicare și mulți fac asta în dieceze, în state, sprijinind organizațiile pro viață, campaniile 40 de zile pentru viață, centre locale, acesta e un sprijin, este un mod grozav de a ajuta. Apoi sunt oameni precum femeile despre care am vorbit în articol, care stau în fața clinicilor unde se fac avorturi, care nu doar că se roagă, ci sunt gata să intervină, să se implice în discuție. Nu toți pot face asta, dar eu am scuze. Este primul lucru. Aș putea spune că nu e pentru mine. Poate nu e darul meu, dar nu pot ști sigur fără să mă întreb pe mine, pe Dumnezeu în rugăciune, pe îndrumătorul spiritual. Acolo ar trebui să port astfel de conversații. Maica Tereza la care mă gândesc adesea, în cardea Cardinalului Sarah, „Puterea tăcerii“ vorbește despre o poveste frumoasă a unui tânăr preot față de care Maica Angelica avea o devoțiune specială. Pe scurt preotul a întrebat-o pe Maica Tereza ce să facă? A început o litanie cu lucrurile pe care le face, iar Maica Tereza îi spune: niciodată nu e de ajuns. Nu am uitat niciodată acele cuvinte și e adevărat. La aceasta m-am gândit când am scris articolul. Niciodată nu e de ajuns. Acei 115 copii nu ar fi trebuit niciodată să se afle într-o astfel de situație. 115 mame care au luat acea decizie nu ar fi trebuit niciodată să se afle în acea situație. Acele trei doamne, inclusiv cel care a preluat gunoiul, nu trebuiau să se afle în acea situație. Căci nu ar trebui să fim acolo. De ce suntem acolo? Nu am făcut destul. Niciodată nu e destul. Ioan Paul la paragraful 95 vorbește despre aceasta. Întreagă enciclică vorbește despre principiile și protejarea vieții umane. Spre final, foarte frumos, Ioan Paul spune că suntem păstori, acesta e mesajul, acestea sunt principiile, învățăturile, acum ce facem cu ele? Asta a făcut el: a mutat conversația. Aceasta e învățătura, aceasta s-a întâmplat între cultura vieții și cultura morții. Din aceste motive a avansat cultura morții și merge spre final: acum suntem trimiși. Isus a trimis apostolii. Suntem trimiși să evanghelizăm. Trebuie să ne întrebăm cum facem asta. Sper ca fiecare din cei care ascultă acum și citesc articolul să se opreaască și să întrebe același lucru. Pot să vă spun că încă mă rog ce aș putea să mai fac. Ce mai pot face? De multe ori oamenii spun: poți să îmi dai exemple sau idei despre ce aș putea face? Cum pot influența pozitiv? Trebuie să îți cunoști abilitățile, capacitățile, limitele. Există oameni grozavi care au îndemânări care pot face mult mai mult. Când vorbesc de oameni care fac lobby pentru viață, sunt oameni cu multe înzestrări, cunoștințe, foarte articulați, puternici în sensul că știu să se implice în conversație, să angajeze oameni care se află în poziții importante pentru a avansa cauze, agende care nu sunt în narațiunea statului. Există oameni care au aceste abilități. Avem oameni care apără viața prin lege, avocați, secretari. Am lucrat cu legislatori, oameni care stau în Parlament, chiar la nivel național, nu sunt implicați doar în stat, ci și în comunități, în parohii. Am lucrat câțiva ani cu o femeie din Congres care promova mesajul pro-viață. Trebuie să continuăm să ne întreb ce putem face mai mult. Ted, noi am vorbit înainte de podcast: suntem chemați să facem ce au făcut aceste doamne? Poate. Trebuie să ne întrebăm: ce fac? Mă gândesc la Jorge Sorano. Lucrăm cu el din 1970 când Jorge și soția sa Magdalena l-au întâlnit pe fondatorul nostru, pr. Paul Marx în anii 70. El și-a întrebat soția: ce facem? Erau deja implicați. El era procurator, în acele zile s-a întors la școală pentru a-și consolida cunoștiințele de teologie și învățătura Bisericii. A obținut un masterat în bioetică pentru a-l ajuta să sprijine această cauză. A continuat să se întrebe aceasta. Acum sunt peste 160 de centre pentru femei însărcinate în America Latină, slujind femeile, copiii și familiile lor datorită lui Jorge și Magdalenei care și-au pus această întrebare. Aceasta urmăresc. Poate ascultătorii se vor întreba: trebuie să fondez un centru pentru mame însărcinate? Nu. Dar poate. Există atât de multe lucruri pe care le-am putea face. Provocarea este să privim la aceste situații, precum femeile de care vorbesc în articol. Au luat o decizie prudentă în acel moment, prevăzătoare aș spune, să intervină în modul în care au făcut-o. Cred că aceasta e provocarea cu oamenii care stau pe lângă clinile unde se fac avorturi, care intervin în modul cerut de caz. Nu ar fi făcut asta în altă situație. E nevoie de multă înțelepciune, rugăciune, deschidere la mișcările Spiritului lui Dumnezeu care ne îndeamnă, ne mână, ne călăuzește, ne ajută să facem lucruri pe care nu credeam vreodată că le putem face. Cred că aceasta e provocarea lui Ioan Paul. Vorbește chiar și de educatori și profesori în învățământul catolic. Vorbim noi despre asta așa cum facem noi aici? Mulți care găzduies podcasturi, catolici sunt foarte implicați în această mișcare, dar câți oameni, catolici buni, care nu au auzit niciodată de Evanghelium Vitae, care niciodată nu i-au citit paginile. Am vorbit despre Humanae Vitae, enciclice mici de care oamenii se plâng dar pe care nu le-au citit niciodată. Cum putem crea ceva când nu știm ce spune? Asta e ceea ce eu inserez în pastorație, în cateheză, dar și în parohii. Ioan Paul nu vorbește numai despre avort, ci și despre eutanasie, toate problemele care afectează demnitatea umană, orice nu respectă ființele umane este adresat aici. Spun asta ca oamenii să nu creadă că e vorba numai de avort. Nu este. El privește la problema inițială, dar o deschide pentru ca noi să o vedem pe toată. Mă întorc la ce am zis mai devreme: ce fac eu? Putem vorbi de a lucra cu persoane care se află în hospice. O altă problemă azi care se află în aria culturii morții căci, din păcate, mulți oameni sunt tratați din punct de vedere utilitar. Este un loc în care oamenii își pot implica abilitățile, pot interveni pentru cei vârstnici, bolnavi, pe moarte. Dar ce-ar fi să îi apărăm pe cei cu sindromul Down? Ne uităm în Marea Britanie, în Olanda și în alte părți ale lumii că deseori un copil diagnosticat cu sindromul Down este avortat. Cum îi apărăm pe cei fără voce? Sunt atât de multe căi, Ted în care putem discuta acest subiect. Intenția mea cu articolul, cu acest podcast este de a atinge conștiința fiecăruia care ascultă și să facă ceea ce fac eu. Ce fac eu? Ce mai pot face?  Acest caz m-a îndemnat să scriu articolul, m-a supărat, m-a făcut să mă oripilez din nou. Trebuie să vedem adevărul așa cum e. Sunt recunoscător pentru asta, că a fost expus, totuși mă supără atât de mult. De fiecare dată când aud de avort, mă gândesc la ce am mai fi putut face. Am fi putut face mai mult să-i dăm acestei persoane șansa să facă lucrurile altfel? Ne întoarcem la Texas. E un exemplu, nu perfect, dar trebuie să continuăm să facem aceasta. Îmi amintesc de o altă misiune din Huston, la parohia Sf. Mihael, lângă Galerie. Când eram copil, tatăl meu lucra în industria uleiului ca căpitan, conducea bărcile pe Mississippi și alte râuri. Văzând parohia Sf. Mihael, am văzut panoul. Deși diferit, e încă acolo. Sponsorizat de parohie dar și de Cavalerii lui Columb: pentru orice femeie care se află în dificultate suntem aici. Acea parohie spune: suntem aici să vă ajutăm, avortul nu ar trebui să fie o soluție. În inima Hustonului, aproape de unul din cele mai mari malluri, oamenii trec pe acolo tot timpul, e un bulevard foarte cunoscut. Mereu m-a atins acel panou, ca și copil, adolescent înspre adult, acela era o mărturie, e o poveste pozitivă. Cât de mulți au fost ajutați de acea parohie, de acei oameni? Dacă multiplicăm aceasta în țara noastră, în lume, facem o diferență și avem impact. Chiar dacă e unul singur, există atâtea de făcut. Dar unul este inacceptabil. Discuția e că nu facem destul, niciodată nu facem destul. Într-un mod critic, ca Biserică, ca parohie, dieceză locală, oameni de credință, oameni pentru viață, acest lucru ar trebui să ne supere. Ce mai trebuie să facem? Sper că articolul va realiza acest lucru: o chemare la arme, la credință, la a păși înainte. 

T. W.: Ați pomenit o notă de la finalul exortației. Suntem chemați la acțiune, rugăciune și muncă, ceva contemplativ și ceva activ, Marta și Maria. După cum ați menționat, poate fi o tendință pentru unii ca acțiunea să fie pe primul loc și de aceea ați spus chemare la arme. E păcat că trebuie să spunem, dar e o problemă atât de emoționantă și pasionantă, au fost răspunsuri nepotrivite în trecut, a lupta la foc cu foc, două rele nu fac un bine. Poate putem discuta puțin despre asta. Poate există lucruri pe care le putem face, poate considerate de oameni drastice, poate ilegale într-un fel, dar niciodată imorale.

Părintele Shenan Boquet: Să vorbim despre consilierea pe trotuar. Nu voi numi un stat pentru că legile diferă, se schimbă. Cunosc câteva state care a aceste zone-balon, unde un cunosc personal oameni care trec de acea limită și care au fost arestați de multe ori. Cred că sunt exemplu că acel om trebuie să decidă pentru sine. Eu nu pot decide pentru altcineva. Fiecare trebuie să decidă. Legea e lege, spune că nu ar trebui să fii mai aproape decât atât. Dar știm că avem de-a face cu ceva nedrept, uciderea unui copil nevinovat e o lege nedreaptă a țării noastre. Sper că se va schimba curând. Este o lege nedreaptă și trebuie să recunosc că este ceva mai important aici, viața acelui copil și a mamei lui. În acel moment trebuie să decid dacă o urmez și cei mai mulți se opresc la acea limită, dar ar putea fi un moment în care ceva îi mișcă, ceva ce acea mamă a spus: e ceva acolo, trebuie să continui. Este un moment dificil. Cunosc oameni care fac asta zilnic, unii din asociații noștri HLI, care a fost cu noi pentru mulți ani, e încă cu noi dar nu ca director. Acum face practică în consilierea familiilor ceea e ce minunat. E încă implicat pentru viață. Johannes a fost arestat de 10 ori în Viena, stând în fața unei clinici de avorturi pe care o consider una din cele mai rele care s-a închis acum datorită activiștilor noștri care au rămas acolo, au dat mărturie pentru viață. Cunosc multe cazuri, Ted, mulți din acei oameni care au fost brutalizați ca consilieri, provocați să depășească limita, să reacționeze. Este un video cu unul din prietenii noștri acolo care a fost prins. Îl împingeau, îl provocau, cu motiv. A acceptat totul. Mă gândesc la mine, când am văzut acel video eram atât de supărat. Oare aș putea face eu asta? Aș putea sta acolo și să nu spun așa cum vor ei? Până la urmă au renunțat. E nevoie mult curaj. Am eu acest curaj? Aș putea da o replică? Dar nu acesta e răspunsul. Lucrurile trebuie luate caz după caz, situație după situație și trebuie să îți cunoști propriile daruri și capacități. Ceea ce tocmai ai spus este foarte important: două rele nu fac cât un bine. Erau unii care credeau că ar trebui să luăm viața unui doctor care face avorturi și astfel am salva mai mulți oameni. Nu, este incorect. Trebuie să recunoaștem că există limite morale și acele limite sunt clare. Dacă citim Evangelium Vitae, Ioan Paul vorbește despre acest lucru și ne spune foarte clar care sunt limitele și principiile noastre, cum le ghidăm și cum răspundem și cum trebuie să reacționăm. Nu există un manual de utilizare. Dacă se întâmplă A, facem B. Nu, e nevoie de principii. Asta a făcut Biserica, a pus principii. Principiul e legea lui Dumnezeu, „să nu ucizi“. Desigur, trebuie să admitem că este o mare crimă care are loc în acea clădire, cu acel om. Asta e ceea ce ne îndeamnă să fim acolo în acel moment. Asemenea lui Johannes, uneori trebuie să mergi acel kilometru în plus. Eu însumi am fost în locuri în care am stat în solidaritate cu oameni care dădeau mărturie și am văzut cu ochii mei cum oamenii erau arestați, căci au stat în fața ușii sau pentru că au format un lanț uman cu mâinile lor, încercând să blocheze intrarea, ceea ce era ilegal, dar au stat acolo. Eram și eu la capătul rândului, dar nu am fost cel arestat, dar primii cinci au fost, căci erau chiar în fața ușilor. Când alții au încercat să ia locul celor arestați, acest lucru a creat dificultăți poliției etc. Acestea sunt exemple care au loc zilnic. Vreau să mulțumesc tuturor celor care sunt deja implicați, care sunt activi. Pentru cei care se întreabă: ce aș mai putea face? Aș sugera: vorbește, găsește un prieten care-ți împărtășește inima, mintea și sufletul și întreabă-l ce ai putea face, cum l-ai putea ajuta. Eventual vorbește cu un prieten pro-viață care e deja activ, cu îndrumătorul spiritual, dar aș spune că trebuie să te cunoști pe tine. Vreau să vă împărtășesc acest caz – nu dau nume – dar era vorba de un domn care se ruga, se îndrepta spre consiliere, sprijin. Într-o zi a fost prea emoțional pentru el, a trecut limita, dar într-un mod bun. A lăsat emoțiile să scoată ce e mai bun din el, dar a avut rațiunea să se retragă. L-am întâlnit și mi-a spus: vreau să mă implic, dar sunt atât de supărat zilele acestea, atât de nervos de ceea ce văd. I-am spus că e timpul pentru o pauză, să dea înapoi, să se regrupeze. Ted, ceea ce ai spus înainte, această parte de discuție este să ne întoarcem la rugăciune. Propun să ne întoarcem la rugăciune, desigur, să ne rugăm mereu, mereu, mereu. Pentru el, poate era greu în acel moment, nu știu, abia atunci am intrat în discuție, dar recomandarea mea e să dăm înapoi, să ne reîmprospătăm, să vorbim cu îndrumătorul spiritual, confesorul, cu un lider pro-viață. Apoi l-am întrebat: ce lucrezi? Mi-a zis: mereu am vrut să ajut (era un director de șantier) care lucra de o vreme cu centre pentru femeile însărcinate. Aș putea să le renovez, să ne îngrijim de canalizare, de rețeaua electrică, să le îmbunătățesc condițiile (astfel să ajute femeile, copiii, familiile). Oare aceasta ar face vreo diferență? Desigur. Atunci a ieșit din linie pentru un moment, dar a continuat să susțină cauza pro-viață. Încă mai vorbesc cu el uneori, în cele din urmă, s-a întors. Acum le face pe amândouă. Dar a avut nevoie să își împrospăteze spiritul, să nu fie prins în acea emoție care poate fi foarte reală, așa cum am spus la începutul podcastului, Ted. Poate fi un loc întunecat, un loc dificil, plin de emoție, iar dacă nu suntem călăuziți de spiritul lui Dumnezeu, dacă viața de rugăciune nu e foarte puternică și ancorată, dacă nu suntem conduși de relația cu Domnul nostru Isus Cristos, care e cel care ne trimite în misiune, este misiunea Lui, ministeriul Lui. Dacă uităm asta și ne bazăm numai pe noi, crezând că „e munca mea“, este periculos. Pierdem din vedere aceasta. Trebuie să ne retragem și să ne concentrăm. Ceea ce aș încuraja, și ce obișnuiam să fac, în munca pro-viață, fiind catolici, avem sacramentele, liturgia, desigur, avem Sfânta Liturghie. Am putea să ne rugăm Breviarul. Adunăm lideri, vorbim, ne rugăm împreună. O facem periodic. Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc. E foarte important. Nu e lucrarea mea, precum sprijinirea HLI. Nu este a mea, este a lui Dumnezeu. E lucrarea sa și sunt foarte bucuros și onorat că o pot sluji. Trebuie să ne amintim mereu de acest lucru. Ce aș spune, închizând acest segment, pentru a sta în fața centrelor de avort în rugăciune și consiliere, e necesar să fim înrădăcinați. De multe ori, fiind confruntați, nu de femeile care vin – uneori poate fi emoționant – dar de multe ori sunt cei care susțin avortul acolo. Ei stau în fața ta și încearcă să te provoace. Trebuie să fi relaxat, recules. Niciodată nu am reacționat, cred că niciodată nu am trecut limita, dar uneori am plecat foarte trist și supărat pe acea persoană, dar când mă întorc în rugăciune, mi se reamintește că sunt chemat să iubesc acea persoană, să îmi pese de acea persoană. De aceea mă aflu acolo, de aceea sunt toți acei oameni acolo, dar învăț asta în rugăciune, mergând înapoi la cel care m-a iubit pe mine mai întâi. Mi se amintește că aceasta e ceea ce terbuie să fac. Această pledoarie este un cerc complet, nu e frânt. Începe cu iubire și se termină cu iubire. Iubirea de sprijin înseamnă intervenție, recunoscând că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât a intervenit. Asta mă face și pe mine să intervin. Despre aceasta e vorba. Cred că e un moment grozav pentru noi azi, care ascultăm, sper că unii oameni vor pleca după ce au ascultat acest podcast și vor spune ok. Hai să aduc asta în rugăciune și să ofere la ce e înaintea lor. Cunosc oameni care au ascultat o predică și au fost mișcați. Oameni care s-au întâlnit la cafea: ce faci sâmbătă? Te-am văzut plecând în fiecare sâmbătă la 7. Nu lucrezi sâmbăta, nu, Bob? Nu, merg să mă rog la clinica de planificare familială la câteva blocuri de aici. Ce? Sunt atâtea feluri în care oamenii află despre asta și sper că acest podcast va face asta, va atinge inimi. Sper că oamenii vor citi acest caz, mă bucur că a fost demascat, sunt dezamăgit că avem astfel de cazuri, e foarte dureros, dar sunt recunoscător că a fost expus. Trebuie să apărăm, să nu fie îngropat, să ne asigurăm că acest caz nu dispare. Știm asta cu alți doctori care au realizat avorturi, cu care ne-am confruntat de-a lungul anilor, care nu doar că au făcut avorturi, ci și alte lucruri pentru a ascunde ceea ce au făcut care din punct de vedere legal sunt ilegale. Trebuie să menținem această discuție, să arătăm că e greșit. Avortul e greșit, e imoral, e rău, e violent, o viață se pierde de fiecare dată. Nu trebuie să uităm asta niciodată. Trebuie să facem mai mult pentru a ajuta femeile să își dea seama că nu ăsta e răspunsul. Asta e chemarea noastră, suntem lumina lumii, să lăsăm lumina să strălucească ca toți să vadă. Mă rog pentru toți cei implicați în acest caz, mai ales pentru doamnele implicate. Știm asta deja, de la David Daleiden și mulți alții. Când te expui, vei înfrunta direct dușmanul. Diavolul nu dă înapoi, el continuă să împingă. De aceea aici e vorba și de un război spiritual. Asta iubesc la podcastul nostru, Ted. Vorbim de ambele părți, vorbim de realitate, de lucruri concrete, dar avem și certitudinea că e este o luptă spirituală. 

T. W.: E vorba de rugăciune și acțiune. E o viață catolică, o combinație a celor două. Grozav. Vreau să mă întorc la Fulton Sheen, el predica despre faptul că dacă Biserica se roagă foarte mult, dar ignoră omul de pe stradă sau oricare ar fi fost problemele din vremea aceea, acest lucru nu este creștinesc, nici să mizăm numai pe acțiune, uitând de rugăciune, de adorație. E nevoie de ambele. 

Părintele Shenan Boquet: Doctorul Brian Cloves, unul din personalul nostru, un mare avocat pentru viață, de zeci de ani. Spunem deseori de asta când vorbim de activism, în misiune, e parte din antrenament și învățătură. Dumnezeu pe primul loc, familia pe al doilea, pro-viață pe locul trei. Când ieșim din această ordine ceva se întâmplă. Oamenii ar putea înțelege greșit, nu am timp să explic totul. Să ne gândim pentru un moment: Dumnezeu e Dumnezeu și merită toată lauda și mărirea, merită întreaga mea ființă, 100% din mine. Dacă sunt căsătorit, vocația mea e familia. În acea vocație sunt chemat să mă dau pe mine cu totul, lucrării lui Dumnezeu, poate fi un program pro-viață, pro-familie, cu săracii, indigenii, multe moduri de slujire a umanității (înapoi la Ioan Paul, Evangelium Vitae). Slujirea vieții umane. Dacă acesta devin primul meu scop, și familia mea suferă, relația mea cu Dumnezeu suferă, ceva nu e în regulă. Atunci și apostolatul meu pro-viață va suferi, cel puțin nu voi lua decizii bune. Este nevoie de echilibru. Dumnezeu pe primul loc, să îl iubesc cu toată inima, mintea și sufletul, totul să îl iubească pe Dumnezeu. Să îi dea lui Dumnezeu ce e al Lui pe drept, adică persoana mea, creată după chipul Său. Dacă vocația mea e la căsătorie, iubirea față de soț/soție, copii, familie. Prima mea vocație, în ceea ce Dumnezeu m-a chemat să slujesc, această capacitate. Cunosc oamenii foarte activi în misiunea noastră și familiile au suferit din cauza asta. E grozav că au fost implicați dar există și această responsabilitate, datorie. E nevoie de echilibru, când lucrurile nu sunt în echilibru, toate suferă. Ca o masă cu trei picioare. Scoate unul, celelalte ar putea să reziste o vreme, dar în cele din urmă masa se va prăbuși. Doctorul Brian vorbește despre asta tot timpul. Nu vreau să atrag atenția prea mult asupra acestui lucru, doar să spun că acesta e echilibrul. Dacă Domnul nu ar zidi casa, totul e în zadar.   

T. W.: E în zadar.

Părintele Shenan Boquet: Gândește-te la asta, cred că e o rugăciune frumoasă. Meditează la acel verset din Scriptură, să fie acela ghidul. Dacă Domnul e cel care umple cupa, atunci totul cade la locul potrivit, dar aceasta nu se va întâmpla dacă balanța se dezechilibrează. Acesta e pericolul. E un moment să îmi amintesc și mie. În 99% din articolele mele închei cu un apel la rugăciune, îmi reamintesc mie că aceata e munca lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm și să cerem. Domnul spune: „Cereți și veți primi, căutați și veți găsi“. Continuăm să batem. Este o imagine cu care mie îmi place să mă rog, e mica mea imagine personală cu care mă rog zilnic. Nu mă ridic la nici o poziție de glorie aici. De multe ori, la rugăciunea de seară mă gândesc la armură. Am vorbit de multe ori în podcast, să ne îmbrăcăm cu armele lui Cristos, cum spune sf. Pavel. De multe ori mă gândesc în fiecare seară când termin Completoriul, îmi dau jos armura, iau micul ciocan și bat denivelările. Iau niște metal și umplu găurile, tot ce trebuie reparat și apoi o agăț în cui. Primul lucru dimineața e să o îmbrac iar și să plec afară, știind că va fi lovită din nou, în multe feluri. Iată-ne aici. Seara mă întorc, repet același lucru, știind că e munca Domnului. Mă ajută să îmi amintesc că nu pot face nimic singur, dar cu El totul e posibil. Așa știu, cu astfel de cazuri că am învins și vom învinge pentru că vom cuceri inimi. Asta e ceea ce îi înfricoșează atât de mult pe ceilalți. Deja au pierdut. În mod inevitabil au pierdut. Pentru că există legi, pentru că încă existăm, trebuie să mergem și să câștigăm inimi și minți. Prima inimă trebuie să fie a mea. E un mod minunat de a-mi aminti și a mă ține umil.

T. W.: Mulțumesc foarte mult, părinte, pentru reflecțiile dvs. astăzi, sper că le-am dat oamenilor ocazia să facă o pauză, să se gândească: ce aș putea face, un pas înainte, rugăciune și acțiune. Mulțumesc mult părinte și tuturor pentru vizionare. Dacă vizionați acest clip pe YouTube da-ți like și abonați-vă la canal, porniți notificările, dacă ne ascultați pe Apple, Spotify sau Amazon, vă rog să va abonați și să ne urmăriți. Continuați să trăiți Cultura Vieții, ne revedem săptămâna viitoare. Dumnezeu să vă binecuvânteze.