Tradiția: Fundamentul oricărei societăți sănătoase

Părintele Francesco Giordano, STD
Human Life International

Tradiția este fundamentul oricărei societăți sănătoase și puternice, iar aceasta se transmite în familie. Benedict al XVI-lea a subliniat în mod repetat acest lucru pe parcursul Pontificatului său. El era conștient de puterea tradiției liturgice, dar aceasta nu putea să nu se regăsească în mod concret în vibraţia vieţii bisericii, de la familie și parohie până la viața religioasă, în special cea monahală. În primul său discurs adresat participanților la Întrunirea eclezială a Diecezei de Roma, la 5 iunie 2005, Sanctitatea Sa a avut aceste cuvinte de împărtășit:

“Înainte de toate, căsătoria și familia nu sunt nicidecum o construcție sociologică întâmplătoare, produsul unor situații istorice și economice aparte. În al doilea rând rădăcinile problematicii relației corecte dintre bărbat și femeie se află  în miezul esențial al ființei umane și numai pornind de aici se poate găsi răspunsul.

Cu alte cuvinte, ea nu poate fi separată de întrebarea umană veche, dar mereu nouă: Cine sunt eu? Ce este ființa umană? Iar această întrebare, la rândul ei, nu poate fi separată de întrebarea despre Dumnezeu: Există Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? Cum arată cu adevărat chipul său?

Biblia oferă un singur răspuns la aceste două întrebări: ființa umană este creată după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu însuși este iubire. Prin urmare, vocația la iubire este cea care face din persoana umană o imagine autentică a lui Dumnezeu: bărbatul și femeia ajung să semene cu Dumnezeu în măsura în care devin capabili de iubire.

Această legătură fundamentală dintre Dumnezeu și persoană dă naștere unei alte legături: legătura indisolubilă dintre suflet și trup: de fapt, ființa umană este un suflet care se exprimă prin trup și un trup care este însuflețit de sufletul nemuritor.

Prin urmare, trupul, atât cel masculin, cât și cel feminin, are, ca să spunem așa, un caracter teologic: nu este doar un corp; iar ceea ce este biologic în ființa umană nu este doar biologic, ci este expresia și împlinirea umanității noastre.

De asemenea, sexualitatea umană nu este juxtapusă ființei noastre ca persoană, ci face parte din ea. Numai atunci când sexualitatea este integrată persoanei, ea dobândește cu adevărat semnificaţie.

Astfel, aceste două legături, între ființa umană cu Dumnezeu și în ființa umană, a trupului cu sufletul, dau naștere unei a treia: legătura dintre persoană și instituție.

Însă totalitatea persoanei, trup şi suflet, include dimensiunea timpului, iar „da”-ul persoanei este pasul ce calcă mult dincolo de momentul prezent: în totalitatea sa, „da”-ul înseamnă „întotdeauna”, dă naştere spaţiului fidelităţii. Credinţa creşte numai într-un astfel de spaţiu. Numai aşa se asigură viitorul şi li se permite copiilor, rod al iubirii, să creadă în om și în viitorul său în momentele dificile.

Libertatea „da”-ului este astfel libertatea capabilă să își asume ceea ce este definitiv: cea mai mare expresie a libertății nu este deci căutarea plăcerii, fără a ajunge vreodată la o decizie adevărată, ci capacitatea de a se decide pentru un dar definitiv, în care libertatea, dăruindu-se pe sine, se regăsește pe deplin. 

Concret, „da”-ul personal și reciproc al bărbatului și al femeii deschide un spațiu către viitor, spre plinătatea umană a fiecăruia și, în același timp, este destinat darului unei noi vieți. Prin urmare, acest „da” personal nu poate fi decât un „da” responsabil, prin care cuplul își asumă în mod public angajamentul de fidelitate. Căci nici o fiinţă umană nu-și aparține exclusiv sieşi, de aceea, fiecare este chemat să-și asume, în adâncul său, propria responsabilitate publică. 

Căsătoria ca instituție nu este, așadar, o intervenție nejustificată a societății sau a autorității, impunerea unei forme din exterior; în schimb, este o cerință intrinsecă a legământului de iubire conjugală.

Diferitele forme actuale de descompunere a căsătoriei, cum ar fi uniunile libere și „căsătoriile de probă”, până la pseudo-căsătoriile între persoane de același sex, sunt în schimb expresii ale unei libertăți anarhice, care este prezentată în mod greșit ca o adevărată eliberare umană. O astfel de pseudo-libertate se bazează pe o trivializare a corpului, care include în mod inevitabil trivializarea omului. Se presupune că omul poate face cu el însuși ceea ce vrea: corpul său devine astfel un lucru secundar din punct de vedere uman, care poate fi folosit după bunul plac. Libertinismul, care se prezintă ca fiind descoperirea corpului și a valorii sale, este în realitate un dualism care face corpul disprețuitor, plasându-l, ca să spunem așa, în afara ființei și a demnității autentice a persoanei.

Adevărul căsătoriei și al familiei, care își are rădăcinile în adevărul despre om, și-a găsit împlinirea în istoria mântuirii, în centrul căreia se află cuvântul: „Dumnezeu își iubește poporul”. Revelația biblică, de fapt, este în primul rând expresia unei povești de iubire, povestea legământului lui Dumnezeu cu omenirea.

Prin urmare, povestea iubirii și a unirii dintre un bărbat și o femeie în legământul căsătoriei a putut fi preluată de Dumnezeu ca simbol al istoriei mântuirii. Faptul inexprimabil, misterul iubirii lui Dumnezeu pentru omenire, își primește forma lingvistică din vocabularul căsătoriei și al familiei, atât pozitiv, cât și negativ: apropierea lui Dumnezeu de poporul său este prezentată în limbajul iubirii conjugale, în timp ce infidelitatea lui Israel, idolatria sa, este desemnată ca adulter și prostituție.

În Noul Testament, Dumnezeu își radicalizează iubirea până la punctul de a deveni El însuși, în Fiul Său, trup din trupul nostru, om adevărat. În acest fel, unirea lui Dumnezeu cu omul a căpătat forma sa supremă, ireversibilă și definitivă.

 Și astfel se trasează forma sa definitivă și pentru iubirea umană, acel „da” reciproc care nu poate fi revocat: ea nu îl înstrăinează pe om, ci îl eliberează de înstrăinările istoriei pentru a-l readuce la adevărul creației. 

Sacramentalitatea pe care căsătoria o dobândește în Cristos înseamnă, prin urmare, că darul creației a fost ridicat la rangul de har al răscumpărării. Harul lui Cristos nu se adaugă din afară la natura omului, nu îi face violență, ci o eliberează și o restaurează, tocmai prin ridicarea ei dincolo de propriile limite. Și așa cum întruparea Fiului lui Dumnezeu își dezvăluie adevăratul sens în cruce, tot așa și iubirea umană autentică se dăruiește, nu poate exista dacă vrea să scape de cruce.

Dragi frați și surori, această legătură profundă dintre Dumnezeu și om, dintre iubirea lui Dumnezeu și iubirea umană, este confirmată și de anumite tendințe și evoluții negative, a căror greutate o simțim cu toții. De fapt, înjosirea iubirii umane, suprimarea capacității autentice de a iubi, se dovedește a fi, în zilele noastre, arma cea mai potrivită și mai eficientă pentru a-l îndepărta pe Dumnezeu de om, pentru a-l alunga pe Dumnezeu din ochii și din inima omului. 

În mod similar, dorința de a „elibera” natura de Dumnezeu duce la pierderea din vedere a realității naturii însăși, inclusiv a naturii umane, reducând-o la un set de funcții de care se poate dispune după bunul plac pentru a construi o lume pretins mai bună și o umanitate pretins mai fericită.

Chiar și în ceea ce privește nașterea copiilor, căsătoria reflectă modelul său divin, dragostea lui Dumnezeu pentru om. În bărbat și femeie, paternitatea și maternitatea, ca și trupul și ca și iubirea, nu pot fi circumscrise în sfera biologică: viața se dăruiește pe deplin doar atunci când, odată cu nașterea, se dăruiesc și iubirea și sensul care fac posibilă rostirea unui da acestei vieți. 

Tocmai de aici devine extrem de clar cât de contrar iubirii umane, vocației profunde a bărbatului și a femeii, este să închidă sistematic uniunea lor la darul vieții și, cu atât mai mult, să suprime sau să manipuleze viața care se naște.

Cu toate acestea, nici un bărbat și nici o femeie, singuri și numai cu propriile forțe, nu pot oferi în mod adecvat copiilor lor dragoste și sens în viață. Într-adevăr, pentru a putea spune cuiva „viața ta este bună, deși nu-ți cunosc viitorul” este nevoie de o autoritate și de o credibilitate dincolo de ceea ce individul își poate oferi singur. 

Creștinul știe că această autoritate este investită în acea familie mai mare pe care Dumnezeu, prin Fiul său Isus Hristos și prin darul Duhului Sfânt, a creat-o în istoria omenirii, și anume Biserica. El recunoaște că aici operează acea iubire eternă și indestructibilă care asigură vieții fiecăruia dintre noi un sens permanent. 

De aceea, edificarea fiecărei familii creștine individuale este plasată în contextul familiei mai mari a Bisericii, care o susține și o poartă. Și, reciproc, Biserica este construită de familie, „mici Biserici domestice”, cum le-a numit Conciliul Vatican II (Lumen Gentium, 11; Apostolicam Actuositatem, 11), redescoperind o veche expresie patristică (Sfântul Ioan Hrisostom, In Genesim serm. VI, 2; VII,1). 

În același sens, Familiaris Consortio afirmă „căsătoria creștină… este locul natural în care se realizează intrarea persoanei umane în marea familie a Bisericii” (n. 14).

Din toate acestea rezultă o consecință evidentă: familia și Biserica, în mod concret parohiile și alte forme de comunitate eclezială, sunt chemate la cea mai strânsă colaborare pentru acea sarcină fundamentală care este, în mod inseparabil, formarea persoanei și transmiterea credinței. 

Știm bine că, pentru o autentică operă educativă, nu este suficient să avem o teorie sau o doctrină justă de comunicat. Este nevoie de ceva mult mai mare și mai uman, de acea apropiere, trăită zilnic, care este proprie iubirii și care își găsește spațiul cel mai propice în primul rând în comunitatea familială, dar apoi și într-o parohie, sau mișcare sau asociație eclezială, în care se întâlnesc persoane care se îngrijesc de frații și surorile lor, în special de copii și tineri, dar și de adulți, bătrâni, bolnavi și de familiile însele, pentru că, în Cristos, le iubesc. Marele patron al educatorilor, Sfântul Ioan Bosco, le amintea copiilor săi spirituali că „educația este un lucru al inimii și că numai Dumnezeu este stăpânul ei” (Epistolar, 4, 209).

În centrul operei educative, și mai ales în educația la credință, care este vârful formării persoanei și orizontul ei cel mai potrivit, se află figura martorului: el devine un punct de referință tocmai în măsura în care știe să dea seama de speranța care îi susține viața (cf. 1Pt 3,15), este implicat personal în adevărul pe care îl propune. 

Martorul, pe de altă parte, nu se referă niciodată la sine, ci la ceva, sau mai degrabă la Cineva mai mare decât el, pe care l-a întâlnit și a cărui bunătate fiabilă a experimentat-o. Astfel, orice educator și martor își găsește modelul său de neegalat în Isus Cristos, marele martor al Tatălui, care nu a spus nimic despre sine, ci a vorbit așa cum îl învățase Tatăl (cf. In 8,28).

De aceea, la baza formării persoanei creștine și a transmiterii credinței se află în mod necesar rugăciunea, prietenia cu Cristos și contemplarea în El a chipului Tatălui. Și, evident, același lucru este valabil pentru toată strădania noastră misionară, în special pentru pastorala familială: fie ca Familia din Nazaret să fie, așadar, pentru familiile și comunitățile noastre, obiectul unei rugăciuni constante și pline de încredere, precum și un model de viață”.

…

Rev. Pr. Francesco Giordano, STD Director Human Life International, pentru Roma și Europa
Universitatea Pontificală Sf. Tomas Aquinas „Angelicum”,
Facultatea de Teologie
Universitatea Catolică Americană Programul Roma, Facultatea de Teologie

www.vitaumanainternationale.org